Mănăstirea Turnu renaşte din ruine

Părintele protosinghel Valentin Mâţu este stareţul Mănăstirii Turnu de la Târgşorul Vechi - Prahova. El are statura şi vigoarea vârstei de 50 de ani de care se apropie, dar vorbele cu tâlc pe care le rosteşte par a ascunde o experienţă monahală îndelungată. Nu este chiar aşa. Părintele a intrat în mănăstire "abia" după Revoluţie, dar a învăţat atât din cărţile pe care le-a citit, cât şi din sfaturile şi pildele primite de la părinţii îmbunătăţiţi pe care i-a întâlnit. De aproape 14 ani este stareţul Mănăstirii Turnu, un sfânt lăcaş care a înfruntat veacurile şi căruia se străduieşte să-i redea strălucirea pe care o merită.

Părintele Valentin a venit la Mănăstirea Turnu în luna august a anului 1997. El împreună cu alţi doi fraţi întru călugărie fuseseră transferaţi de la Mănăstirea "Sfântul Nicolae" - Balamuci pentru a întări obştea de la Turnu formată, li se spusese, dintr-un egumen şi un vieţuitor. Surpriza celor trei călugări a fost însă totală. La Mănăstirea Turnu nu exista nici picior de egumen şi nici urmă de vreun alt monah. Nici chiar ea, mănăstirea, nu exista. Nou-veniţii au dat peste un loc plin de buruieni, de gropi şi de ruine, ca şi cum câmpul ar fi fost răscolit de un tir de artilerie. Undeva, în stânga, se vedea silueta întunecată a unei biserici cu acoperişul spart, prin care, timp de aproape un secol, ploaia spălase frescele de pe pereţii interiori.

Situaţia era destul de complicată. Terenul era încărcat de istorie. Echipe succesive de arheologi găsiseră aici urme străvechi. Pe o suprafaţă de aproape 10 hectare, domnitori importanţi ai Ţării Româneşti au construit de-a lungul vremii cinci biserici. Urmele a patru dintre ele se vedeau încă şi în acea zi de vară fierbinte a anului 1997, dar asta nu schimba cu nimic peisajul dezolant care se oferea privirii. Biserica al cărei acoperiş era spart a fost ctitorită de către Vlad Ţepeş. Piatra de pisanie spune că lăcaşul a fost sfinţit la 24 iunie 1461. În 1671, biserica a fost restaurată de Antonie Vodă din Popeşti, bunicul soţiei lui Constantin Brâncoveanu. Bătrânul Antonie n-a apucat s-o şi picteze, dar, simţind că nu mai avea mult de trăit, s-a grăbit s-o sfinţească. Abia în 1710, Maria Brâncoveanu, nepoata sa, a zugrăvit biserica. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, viaţa monahală de la Turnu se stinse şi întreg ansamblul mănăstiresc a rămas în paragină.

Ajutorul Maicii Domnului

Aşadar, cei trei călugări veniţi de la Mănăstirea "Sfântul Nicolae" - Balamuci erau nevoiţi s-o ia de la zero. "N-aveam experienţă pe atunci nici de viaţă, nici duhovnicească, pentru că ne-ar fi fost mult mai uşor să trecem prin ce-am trecut. Din fericire, aveam mai mult timp pentru rugăciuni", ne-a spus părintele stareţ Valentin. Astfel, cei trei monahi au descoperit că la Pavecerniţa Mare mai există o rugăciune minunată către Maica Domnului: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine ajutorului omenesc, nu mă încredinţa lui, ci însăşi mă sprijineşte şi mă miluieşte!" Paradoxal, deşi biserica nu mai avea cupolă, "nu mai era nimic, doar nişte ziduri până la arcade", când rostea această rugăciune, glasul părintelui Valentin căpăta o rezonanţă deosebită, cuvintele sunau altfel. Şi a început să o spună "cu patimă". "De atunci, de câte ori treceam prin momente dificile, spuneam această rugăciune la slujbă (şi nu numai), iar a doua zi venea câte un om şi întreba: "Ce mai faceţi, părinte? Cum sunteţi? Aveţi nevoie de ceva?" Şi întotdeauna rezolva o problemă, ne ajuta în vreun fel!" Dar părintele Valentin tot nu-şi găsea liniştea: "Maica Domnului, te rog, nu vreau om, "ci însăţi mă sprijineşte şi mă mântuieşte"!" La un moment dat, părintele şi-a dat seama că oamenii care ajutau mănăstirea reprezentau, de fapt, răspunsul Maicii Domnului la rugăciunile lui fierbinţi. Printre ei s-a aflat şi un tânăr student la Drept, Andrei Vlădăreanu, prin a cărui strădanie mănăstirea şi-a recâştigat o parte din proprietăţi.

Lucrarea Maicii Domnului a continuat. "Aici, la Turnu, suntem 13 vieţuitori, dintre care patru sunt foarte vârstnici. Cu toate astea, am căutat să facem ceva care să ne aducă venituri, astfel încât să putem restaura mănăstirea. Numai că, fiind atât de puţini, am început să o ducem greu cu strana. Or, credincioşilor le place ca preotul să fie un bun slujitor, dar pentru ei este foarte importantă şi strana. Aşa s-a făcut ca la strana noastră să cânte un medic stomatolog (care iubeşte foarte mult muzica psaltică) şi care a strâns lângă el câţiva tineri - doi actori, un asistent universitar, un tehnician dentar, un elev. Au un isonar foarte bun şi un bas excelent. Duminică de duminică şi la marile sărbători, noi avem în strană nişte "călugări" care nu sunt călugări. Este un grup organizat, care repetă în funcţie de timpul de care dispun membrii lui."

Călugării apicultori

La Mănăstirea Turnu este mult de lucru. Părintele Valentin vrea să aducă sfântul lăcaş la forma sa iniţială. Lucrurile nu sunt simple. Arheologii au scos la iveală chiar în faţa bisericii un castru roman şi un sat dacic. Ceva mai încolo au găsit o termă romană. Vara trecută, exact lângă pragul sfântului lăcaş, au descoperit un dinar roman, emis pe timpul împăratului Traian. Toate aceste mărturii ale trecutului vor deveni, poate, puncte de atracţie pentru turişti şi astfel numărul vizitatorilor va creşte. Până una-alta, însă, şantierul arheologic întârzie demararea lucrărilor de restaurare a ansamblului mănăstiresc. Arheologii (tot mai puţini la număr în România) au fost ocupaţi cu rezolvarea unor probleme de specialitate apărute pe traseul unei viitoare autostrăzi. Aici, la Turnu, ei n-ar mai avea multe de făcut, doar nişte măsurători, după care vestigiile vor fi restaurate "in situ". Abia după aceea s-ar putea deschide şantierul de reconstruire a mănăstirii.

Stupii salvatori

Lucrarea este amplă şi costisitoare. Părintele Valentin şi obştea pe care o conduce vor neapărat s-o ducă la bun sfârşit, în ciuda dificultăţilor, deloc puţine.

Mai întâi, părintele stareţ a căutat căi şi mijloace de sporire a veniturilor mănăstirii. La început au încercat să producă şi să comercializeze tămâie. "Ni se părea o activitate mai călugărească". Puseseră la punct chiar şi un sistem de distribuţie. Numai că esenţele trebuiau procurate din Grecia, ceea ce era foarte complicat.

Apoi au încercat să picteze icoane. Dar nici activitatea aceasta nu era profitabilă. Şi pe când părintele se frământa căutând soluţii, un vechi prieten "din lume" a venit şi l-a rugat să-i găzduiască peste iarnă cei 40-50 de stupi pe care îi avea. Loc era suficient, aşa că a acceptat. Astfel, i-a venit ideea.

În primăvara următoare, cineva a dăruit mănăstirii două familii de albine. Stareţul a mai cumpărat una şi aşa a început activitatea apicolă la Mănăstirea Turnu. Asta se întâmpla în 1999. Acum, la Turnu sunt exploatate 250 de familii. Între timp, însă, patru monahi (printre ei aflându-se şi egumenul mănăstirii) au urmat nişte cursuri de specialitate la ACA. Astăzi, mierea produsă de călugării apicultori de la Mănăstirea Turnu este de o excelentă calitate şi e foarte căutată. Anul acesta, părintele Valentin intenţionează să valorifice, cu ajutorul unor specialişti, şi celelalte produse ale stupului: lăptişorul de matcă, polenul, propolisul, păstura. Cu toate astea, părintele stareţ rămâne modest: "Oricine mă întreabă, fără să-i jignesc pe cei doi ieromonahi care lucrează îndeobşte la albine, îi spun că suntem undeva, la nivel de semiprofesionişti."

Egumeni de azi, egumeni de ieri

Părintele Valentin a intrat, spuneam, în mănăstire după evenimentele din decembrie â89. "Am ezitat, n-am avut curajul să fac pasul acesta mai devreme. Mi se părea că va fi foarte dificil. După ce, în sfârşit, l-am făcut, mi s-a părut foarte uşor şi m-am minunat. Dar sunt convins că Dumnezeu a îngăduit să intru atunci când încercările erau mai mici. Dumnezeu, care iubeşte pe toată lumea, a considerat că atunci puteam şi eu să intru în mănăstire…"

Nou-venitul a avut şansa unui egumen bătrân şi înţelept, părintele Damian Bogdan. "La vremea aceea, în mănăstire erau destul de puţini şcălugăriţ în vârstă. Noi am intrat în tot felul de încercări cărora n-am ştiut să le facem faţă. La un moment dat, l-am contestat pe părintele stareţ şi i-am reproşat că nu avea dragoste pentru noi. Bătrânul ne privea şi parcă ne striga din ochi: "Păi, nu vedeţi?" Îşi dădea seama că nu vedeam! Eu, personal, de multe ori am fost vehement: "Părinte, nu ne iubiţi!" Doamne, cum se uita la mine, săracul! Abia acum, târziu, am realizat că-şi zicea în gând: "Mai mult de-atât, cât?" Era ispita asta diavolească a neîncrederii în duhovnic şi în egumen. Din acest motiv am pierdut foarte, foarte mult, pentru că formarea noastră a fost anevoioasă. Chiar şi călugării bătrâni aveau puţini ani de mănăstire. Cei mai mulţi dintre ei fuseseră alungaţi din viaţa monahală prin Decretul 410 din 1959, care a trimis înapoi în lume pe toţi monahii tineri din vremea aceea."

L-am întrebat pe părintele Valentin dacă stăreţia este o ascultare grea. "Aş îndrăzni să spun că nu. În schimb, este fundamentală. Un egumen bun poate fi un factor imens de echilibru pentru mănăstire. Şi dacă are înţelepciune, treburile administrative nu-l afectează deloc. Am descoperit acest adevăr în povestea pe care mi-a spus-o un părinte bătrân. Acesta a intrat în Mănăstirea Secu prin anii â30. Stareţ era părintele Vichentie Mălău (mai bine zis, Sfântul Vichentie). Ei bine, părintele Vichentie nu ieşea din chilie în zilele de luni, miercuri şi vineri. Stătea înăuntru şi se ruga pentru obşte. Doar seara, fraţii îl vedeau pe paracliser cum se ducea la el cu o tăviţă cu anafură. Nici un vieţuitor din mănăstire nu ştia cât postea părintele. Se ştia doar atât: lunea, miercurea şi vinerea mânca (doar seara) puţină anafură.

Nimeni nu trebuia să-l tulbure. Dacă era cineva de spovedit, îl spovedea unul dintre duhovnicii vârstnici; dacă veneau autorităţile, le primea, de obicei, economul. Părintele Vichentie nu trebuia să fie tulburat din rugăciune. Iar liniştea sufletească a vieţuitorilor era deplină. Îmi povestea acest bătrân călugăr că nu-şi aducea aminte să fi auzit pe cineva ridicând tonul, darămite să se fi pomenit de vreo ceartă între fraţi! Deci, rugăciunea părintelui asigura pacea şi echilibrul în mănăstire."

Părintele Valentin mi-a mai spus că stareţii de pe vremuri aveau mai multă răbdare, mai mult tact "pedagogic". "Ştiau să stăvilească lucrurile, să descreţească frunţile, să încânte şi obştea. Ştiau să dea un sfat. Ne spunea adesea bătrânul părinte Damian Bogdan (stareţul Mănăstirii "Sfântul Nicolae"-Balamuci - n.r.): "N-aveţi dragoste de mănăstire!" Noi săream ca arşi: "Cum, părinte, cum spuneţi aşa? Noi ne jertfim!" "Nu, nu! N-aveţi dragoste" Într-o bună zi, ne-a explicat: "Uite ce-am păţit eu când eram la Mănăstirea Balaciu: egumenul nostru era părintele Sarapavon. Fusese o furtună şi în mijlocul aleii era o creangă pe care vântul o aruncase acolo. De dimineaţă, când ne-am dus la slujbă, ne-am uitat la creangă, am ocolit-o şi ne-am văzut de drum. A doua zi, a venit părintele Sarapavon:

- Fraţilor, nu ştiu cine a avut idea asta rea, să ducă o creangă pe alee!

Noi i-am răspuns:

- Prea cuvioase, cercetaţi şi daţi-i canon!

- Aşa am să fac. Daâ să vedeţi poveste, că trebuie să-mi dau canon mie, fiindcă eu am pus creanga-n drum. Am vrut să văd cine are dragoste de mănăstirea asta şi o ia din alee. De două zile stă creanga acolo.

Aşa şi cu voi, ne-a zis părintele Damian. De două zile stă o hârtie în faţa trapezei, şi unul nu s-a aplecat să o ridice!""

Rugăciunea stareţilor de la Optina

Ne întoarcem la încercările stareţului din zilele noastre. Părintele Valentin vorbeşte cu glas aşezat, calm şi sfătos, uneori şugubăţ. Povesteşte detaşat, aproape zâmbitor despre problemele cu care s-a confruntat de-a lungul anilor şi care îl urmăresc încă. "Într-un fel sau altul, dacă e să mă întorc la istoricul acestei mănăstiri, nici unul dintre egumeni n-a avut viaţă liniştită." În ceea ce-l priveşte, părintele Valentin a găsit şi o explicaţie. "Am observat un lucru: cu cât slăbesc în rugăciune şi mă îndepărtez de Dumnezeu, cu atât apar necazurile. Pentru că Dumnezeu mă iubeşte şi vrea să mă mântuiesc. Şi-atunci îngăduie nedreptatea, ca să mă trezesc…"

Egumenul Mănăstirii Turnu are multe griji. El crede însă cu tărie în puterea lui Dumnezeu şi simte sprijinul Lui. Părintele Valentin citeşte zilnic o rugăciune alcătuită de stareţii celebrei mănăstiri Optina. A primit-o pe când trecea printr-un moment deosebit de greu. Ea conţine nouă fraze. Primele patru "se referă la veşti proaste, întâmplări neprevăzute şi lucruri rele". Părintele chiar mi-a spus începutul acestei rugăciuni: "Dă-mi Doamne să întâmpin cu pace-n suflet orice veste rea aş primi în timpul zilei! Întru toate neaşteptatele întâmplări rele, nu mă lăsa să uit voia Ta cea sfântă!" "Am constatat - mi-a zis părintele Valentin - că rugăciunea aceasta are efect imediat asupra mea şi am recomandat-o tuturor celor care vin la mine cu o boală celebră: stresul. Şi eu sunt stresat: atunci când nu fac nimic. Când stau pe scaun - şi asta mi se întâmplă des - seara descopăr că sunt mult mai obosit decât într-o zi când lucrez la albine."

Proiecte importante

Părintele Valentin are multe de făcut. La data documentării noastre (la începutul lunii martie, când câmpul era încă înzăpezit), era preocupat de lucrările agricole de primăvară şi de soarta câtorva mii de răsaduri care stăteau la soare, înşiruite pe vreo trei-patru mese lungi din trapeză. Tot acum se desfăşoară lucrările pentru consolidarea unei clădiri recent achiziţionate (care se află pe terenul mănăstirii) unde se va înfiinţa un aşezământ social. Apoi, de îndată ce arheologii îşi vor fi terminat cercetările, părintele Valentin va demara lucrările de reconstruire a Mănăstirii Turnu. În sfârşit, macaraua care se înalţă la doi paşi de biserică va fi pusă la treabă. Părintele este convins că va avea în continuare piedici, dar ştie că Dumnezeu îl va ajuta să treacă peste toate greutăţile, fiindcă El vrea ca Mănăstirea Turnu, ctitorie a lui Vlad Ţepeş, să-şi redobândească măreţia.

Într-un fel sau altul, dacă e să mă întorc la istoricul acestei mănăstiri, nici unul dintre egumeni n-a avut viaţă liniştită. Am observat un lucru: cu cât slăbesc în rugăciune şi mă îndepărtez de Dumnezeu, cu atât apar necazurile. Pentru că Dumnezeu mă iubeşte şi vrea să mă mântuiesc. Şi-atunci îngăduie nedreptatea, ca să mă trezesc…" - Protosinghel Valentin Mâţu, stareţul Mănăstirii Turnu, judeţul Prahova