Misiune printre oameni săraci

În satul Bobeşti, din comuna ilfoveană Glina, aflată în apropierea cunoscutei gropi de gunoi cu acelaşi nume, trăiesc numeroase familii sărace, majoritatea de etnie romă. Părintele Mihai Miron, parohul bisericii din localitate, ne-a condus la una dintre aceste familii, unde am văzut ce înseamnă sărăcia în cea mai cruntă formă a sa.

Până nu treci pragul locului unde îşi duce zilele, nu poţi înţelege drama unui om sărac. Când nu este rezultatul lenei sau al vreunei patimi, sărăcia poate ucide. Asociată cu boli, nu doar fizice, ci şi sufleteşti, aceasta îşi anihilează lent şi sigur victimele. De multe ori, acest flagel este ca o râie molipsitoare, care se moşteneşte din neam în neam, şi oricât de mult s-ar zbate cei prinşi în cursă, nu pot scăpa. Paradoxal, aceşti oameni sunt binecuvântaţi cu numeroşi copii, care, chiar dacă trăiesc de pe o zi pe alta, sunt grăsuţi şi veseli, de parcă toată lumea ar fi a lor.

Dintr-o asemenea categorie socială face parte familia Ion şi Laurenţia Petre. Într-o singură cameră trăiesc 8 suflete. Cea mai mică dintre toţi este Ana-Maria, fiica celor doi soţi, care are aproape un an. Capul familiei, Ion, este cel mai vârstnic şi cel mai neputincios, din cauza parezei la un picior. Nu este singurul membru al familiei atins de boală. Gigel, băiatul de 14 ani, are nevoie de câteva intervenţii chirurgicale la nivelul uneia dintre urechi şi al unui ochi.

„Nu mai zicem că am avea nevoie de o casă mai mare în care să stăm şi noi ca oamenii împreună cu copiii noştri, dorinţa mea cea mare este să îl văd operat pe Gigel, băiatul nostru. E cuminte, merge la şcoală, dar se descurcă foarte greu, pentru că nu aude cu o ureche, iar pe un ochi i s-a pus albeaţă şi nu vede foarte bine“, spune tanti Laurenţia.

Alexandra, nepoata Laurenţiei, bucuroasă de oaspeţi, mulţumeşte părintelui Mihai Miron pentru bănuţii primiţi cu un zâmbet larg pe faţa nevinovată: „Sărut-mâna, naşule!“

Deşi are doar 5 ani, ştie să împartă cu fraţii ei, Adrian şi Cerasela. Tot Alexandra vine cu ideea că ar fi bine să cheltuiască banii pe ciocolată şi suc. Vestea îi face pe cei mici să sară în sus de bucurie şi să privească cu recunoştinţă, fără să scoată un cuvânt, spre preotul care le-a intrat în casă.

„Noi trebuie să cumpărăm 20 de pâini pe zi“

Având în vedere nivelul sub medie al veniturilor pe membru de familie, cei mici duc dorul nu doar dulciurilor, ci şi unor feluri de mâncare mai consistente, necesare la vârsta lor pentru o creştere şi o dezvoltare armonioasă.

„Noi trebuie să cumpărăm 20 de pâini pe zi. Trăim toţi din pensia soţului şi din alocaţiile copiilor. Iarna ne descurcăm greu, deoarece nu prea avem unde lucra, dar vara e mai bine, că muncim la lume cu ziua, la o zugrăveală, la săpat, la spălat covoare, la curăţenie, la orice este nevoie. Încercăm să ne ajungem şi noi cu banii cum putem. Acum că au fost sărbătorile, am plătit lemnele pentru iarnă, nu prea mai avem nici de unele“, mai spune tanti Laurenţia.

Casa în care locuieşte această familie este moştenire de la mama lui nenea Ion. Deşi este un spaţiu impropriu pentru un trai civilizat, nu puţine sunt dăţile când sub acest acoperiş se reunesc toţi membrii familiei. Mănâncă la un loc, vorbesc şi se bucură mai ales de copii, pe care îi ţin aproape de ei şi le dau viaţă, indiferent de greutăţile în care se zbat.

„Tot ce vedeţi la noi în casă este din ajutorul oamenilor din sat. Ne-a ajutat lumea ca să avem şi noi unde sta cu copiii“, gesticulează Laurenţia.

„Dragostea poate învinge şi sărăcia, şi bogăţia“

Ca în orice casă de creştin, nici aici nu lipsesc icoanele, căci singur Dumnezeu le este scăparea şi nădejdea.

Impresionant este că, deşi au multe neajunsuri, oameni precum familia Petre nu-şi leapădă copiii, nu-i abandonează în maternităţi şi nici nu-i exploatează prin muncă.

„Noi nu ne dăm copiii de lângă noi, ştie şi părinţelul nostru. Îi iubim. Mai bine murim cu ei de gât. Cresc toţi la grămadă“, vorbeşte pe un ton grav Ion Petre, şi toţi cei ai casei îi dau dreptate.

Se au unii pe alţii şi, pentru că sunt uniţi, viaţa nu li se mai pare atât de grea, căci, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „sărăcia sau bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia, şi bogăţia“.

Nu găsesc o explicaţie pentru felul în care le-a fost dat să trăiască şi nici nu caută vinovaţi pentru situaţia grea în care se află. Copiii le dau forţa de a merge înainte şi de a zâmbi. Pruncii sunt averea lor.

Chiar dacă nu-i vedem cu mâna întinsă la colţ de stradă sau pe la uşile bisericilor, membrii familiei Petre au nevoie de ajutorul nostru. Fie că e vorba de alimente, haine, bani pentru operaţia lui Gigel sau materiale de construcţie pentru o casă adevărată, din puţinul fiecăruia putem contribui la înseninarea vieţii acestor oameni.