Meşteşugul încondeierii ouălor este foarte vechi în România. Îl întâlnim în special în nordul ţării. Este moştenit de la părinţi, iar cei care au acest dar nu renunţă la el pentru nimic. Nici măcar atunci când munca nu le este recunoscută la adevărata ei valoare. Sau mai bine zis, migală. Ca să poată trăi, mulţi meşteri populari au şi un serviciu, lăsând arta încondeiatului doar ca munca de după program. Nu lucrează cu chişiţa doar înainte de paşti, ci tot timpul anului. Cel mai mult vara. Ouăle lor încondeiate şi închistrite frumos merg uneori şi în Japonia, şi în America, şi în Grecia.
Târg de tradiţii pascale la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Unii dintre orăşeni au ocazia să vadă pentru prima dată cum se încondeiază un ou de Paşti. Mă strecor printre meşteri şi încerc să le fur meseria.
Straturi de culori
Veronica Iamniţchi este din comuna Brodina, judeţul Suceava. Este căsătorită, are doi copii şi încondeiază ouă de la 14 ani. „De la mama am moştenit talentul. M-a atras plăcerea de a crea. O ajutam, eu făcem ceva, sora mea făcea altceva şi aşa am învăţat. În primul rând, trebuie să îţi placă, să ai răbdare să faci totul exact, milimetric, fiecare bucăţică; este multă migală“, ne povesteşte ea.
Pregătirile încep din iunie, când cumpără ouăle, şi abia la sfârşitul toamnei începe munca. Aflăm procedura. Oul se găureşte cu un cuişor sau cu un ac. Se bagă aer în ou cu o seringă, pentru ca lichidul să fie eliminat. „Se mai întâmplă să se crape atunci când bagi prea mult aer. După ce se golesc, introducem apă cu detergent şi le spălăm. Le frecăm cu ceva mai tare şi gros, mai ales oul de raţă, care are grăsime pe deasupra. Apoi, le uscăm foarte bine, să nu rămână apă, şi îl punem pe cuptor, în pod sau afară“, ne descrie Veronica pregătirea ouălor de încondeiat.
Cruci şi mărgele de ceară
În a doua etapă, gaura prin care s-a scurs conţinutul este acoperită cu ceară de albine. Oul trebuie să fie curat şi uscat. Încondeierea se face cu ajutorul unui instrument numit chişiţă sau condei. Descrierea acestuia o face Elena Ignatiuc din Izvoarele Sucevei: „Este un tub mic din fier prin care trece ceara, pus în vârful unui lemn.“
Cea mai tradiţională metodă de a încondeia ouă este scufundarea în baia de vopsea. Pe oul curat, se modelează cu ceară fierbinte incoloră. „Înmuiem chişiţa, facem o porţiune de model, iar înmuiem şi mai facem o porţiune. După ce am terminat lucrarea pe alb, îl pun în culoarea galbenă două minute, îl scot şi îl las la uscat. Apoi, lucrez din nou pe culoarea galbenă tot cu ceară incoloră şi îl pun în culoarea roşie; după scurt timp, îl scot şi îl pun la uscat. Şi repet acest procedeu cu fiecare culoare“, explică Veronica Iamniţchi.
Elena Hojdea, din Câmpulung Moldovenesc, o completează: „Ceara este cea care separă culorile. În momentul în care am pus ceară pe o porţiune a oului, culoarea pe care o are în momentul respectiv rămâne acolo. Indiferent dacă vopselele se succed, se păstrează culoarea peste care este pusă ceara. Succesiunea tradiţională a culorilor este galben, roşu şi negru. Uneori, se mai foloseşte albastru şi verde. În ultima fază, oul se pune la o sursă de căldură; astfel, ceara se topeşte şi pe ou rămân imprimate numai culorile peste care a fost pusă ceara.“ Doamna Veronica ne spune că, la final, lustruieşte oul „cu o bucată de lână şi îl dau cu ulei sau cu lac întăritor, pentru a nu se sparge coaja şi a nu se decolora.“
În funcţie de modelul folosit, un ou se face într-o oră sau două.
O altă metodă de a încondeia este cea cu „proeminenţe“, adică cu ceară în relief. Cu chişiţa, se pune ceara colorată picătură cu picătură. La urmă, nu se mai pun la o sursă de căldură, pentru că ceara trebuie să rămână pe ou, dând impresia de multitudini de mărgele.
Cel mai întâlnit motiv este „crucea pascală“
Se folosesc ouă de raţă, de gâscă, de bibilică şi de struţ. Cele de găină nu se folosesc, pentru că nu au suprafaţa fină. Veronica Iamniţchi dezvăluie provenienţa materiei prime: „Oul de struţ ni-l aduce o persoană din Satu Mare, de la o crescătorie de struţi. Are coaja mai groasă. Îl primim gata golit, ca să nu se spargă în timpul transportului.“
Fiecare meşter foloseşte în jur de 50-60 de modele, cu tot felul de motive. Cele mai întâlnite sunt „crucea pascală“, „cărarea rătăcită“, care începe de la vârf şi se învârte în jurul oului până la celălalt capăt, „coarnele caprei“, „cârja ciobanului“, „drumul crucii“, „brâul Maicii Domnului“, „coloana rătăcită“, „drumurile rătăcite“ şi multe altele.
2.000 de ouă încondeiate într-un an
Atelierul este plin de culori, vase cu vopsea, multe modele de chişiţe, „o sârmuliţă pe care o folosim ca să desfundăm chişiţa, o lamă de bărbierit, pe care o folosim la îndreptat atunci când greşim. Folosim şi o lampă cu un bec dedesubt şi o cutiuţă deasupra, în care punem oul la încălzit“, descrie Veronica aelierul său de meşter.
„La primul ou, m-am bucurat, râdeam de greşeli împreună cu fraţii şi surorile mele, cum ne ieşise oul fiecăruia. Acum, cu cât lucrez mai mult, cu atât învăţ mai mult şi următorul ou este mai frumos. După ce îl termin pe acesta, deja mă gândesc cum să îl fac pe următorul. Facem în jur de 30 de ouă pe săptămână, în timpul rămas după ce termin cu mâncarea, cu îngrijitul gospodăriei şi animalelor. Spre exemplu, dimineaţa, mă duc la animale, apoi fac mâncare pentru copii şi soţ. După ce pleacă ei, mă apuc de lucru o oră-două, până la prânz, când se întorc copiii, apoi iar două-trei ore de lucru. Şi tot aşa, în funcţie de timpul liber. Într-un an, colorez în jur de 2.000 de ouă“, spune Veronica Iamniţchi.
Comercializarea ouălor se face la diferite târguri din ţară, la magazinele de tip artizanat sau prin comenzi în afara ţării. Elena Ignatiuc se bucură că are comenzi şi din Franţa, din Germania, din Grecia în special vara, iar în America trimite în fiecare lună câte un pachet cu ouă.
„Încercăm să ducem tradiţia mai departe“
„Mulţi nu înţeleg cu câtă migală se încondeiază un ou. Am arătat odată unui grup de francezi tot procesul prin care facem un ou şi mulţi s-au mirat că luăm aşa puţini bani pentru cât muncim“, spune cu părere de rău Veronica Iamniţchi.
Elena Ignatiuc este plină de speranţă: „Fiecare creator îşi doreşte ca tradiţia să meargă mai departe, şi sperăm să reuşim“.
Elena Hojdea, poate şi fiindcă este mai tânără, are 20 de ani, crede că „adevărata valoare nu va fi recunoscută niciodată în România. Este multă muncă. Uneori, se întâmplă ca nici măcar costul materialelor să nu îl scoatem. Pentru ca arta să iasă în evidenţă contează educaţia unei persoane. Tinerii nu mai primesc educaţie. Părinţii au păstrat ceea ce au primit, iar tinerii care au învăţat câte ceva de la părinţii lorvor duce mai departe tradiţia, pentru că aşa au fost instruiţi, dar nu se ştie dacă în decursul timpului se vor mai păstra tradiţiile. Şi de aceea facem din pasiune, nu neapărat pentru partea materială. Încercăm să ducem mai departe ceea ce a mai rămas, de dragul artei.“
Interlocutoarele noastre au toate copii, care au moştenit darul încondeierii. Doamna Ignatiuc se bucură că fiica ei, care este la liceu, are un mic atelier la gazda unde stă şi meştereşte şi ea. Iar fata cea mai mare, de 7 ani, a doamnei Veronica Iamniţchi mai vine şi o ajută, „trage o linie, face un romb, aşa ne-am învăţat toţi“.
Panerele pline de ouă de toate culorile şi modele îţi iau ochii. Te gândeşti, pe de o parte, la truda meşterilor care le-au lucrat atât de frumos, pe de altă parte, la bucuria sărbătorii pentru care au fost îndelung meşteşugite.
