Multe dintre ororile pe care le privim acum la televizor au fost trăite aievea de părinţii sau bunicii noştri în urmă cu 77 de ani. „Mă îngrozeşte ceea ce văd. Oare nu are nimeni puterea să oprească acest război?”, se întreabă bunicuţa Elena Rădeanu, ea însăşi supravieţuitoare a unui alt război. Al Doilea Război Mondial, ca şi cel din Ucraina, sau ca oricare alt conflict armat, a adus oamenilor doar lacrimi, durere, frig şi foame.
Viaţa i-a fost marcată de zgomotul asurzitor al obuzelor, care cădeau în curtea casei şi a bisericii, de copilăria frântă în zeci de schije a unui vecin care a călcat pe o mină neexplodată, dar şi de mâna unui soldat neamţ care a salvat-o. „La noi, la Negreşti (județul Vaslui, n.r.), unde am copilărit, nu pot spune că eram chiar pe linia frontului, însă prăpădul a fost mai mult când se retrăgeau ruşii. Dar s-a tras. Ne-au zis de la primărie să nu ieşim noaptea din case, să punem hârtie închisă la culoare în geamuri şi se săpau tranşee pe lângă gard cam cât poate un om să stea în picioare, cu şine de tren puse pe deasupra, cu pământ. Camuflate. Şi când se auzea ceva rumoare sau se dădea alarma, fuga ne buluceam toţi acolo. Într-un rând am alergat repede, eram vreo 12-15 persoane, între care şi un neamţ. Eu, curioasă, ce-am gândit, ia să văd şi eu avioanele cum zboară şi am scos capul afară. Neamțul m-a tras repede înapoi și mi-a zis: «Nu, nu!», şi a băgat mâna în raniță, și mi-a dat o ciocolată şi tot îmi făcea semne să nu ies până nu îmi spun mama şi tata”, povesteşte Elena Rădeanu, de 86 de ani din Iaşi.
Toate imaginile groaznice care se derulează la televiziuni i-au răscolit propriile trăiri de demult: frică, tristeţe, supărare, durere sufletească. Imaginile dezastrului le-a trăit aievea şi, de aceea, îi înţelege şi-i compătimeşte cu toată fiinţa pe vecinii ucraineni. „E groaznic. Vai de ei, săracii, copii nevinovaţi... Trăiam vremuri paşnice, era bine, de ce a trebuit să se întâmple asta şi de ce nu poate să oprească nimeni războiul?”, spune femeia a aştepta vreun răspuns.
Pentru mai mult de două ore, bunicuţa a redevenit copilul de altădat’, curios şi năstruşnic, a retrăit emoţiile tinereţii, cu urcuşurile şi coborâşurile inerente, dar mai presus de toate, în cuvintele-i calde, am descoperit nostalgia şi dorul de tată, mamă şi de fraţi. Şi grija faţă de cei de azi, care, deşi „n-au trăit vremuri grele”, parcă sunt „mai sensibili” şi „mai expuşi pericolelor”: „Dacă tot m-aţi întrebat, să vă spun ce grozăvii am trăit... nu ai cum să uiţi aşa ceva. Pe atunci era şi Negrești-târg, și Negreşti-sat. Noi trăiam la târg, unde tata şi mama aveau o brutărie, iar în sat, mama a avut o casă de la părinţi în care a lăsat să locuiască, mai bine de 30 de ani, o familie fără să ia un leu chirie. La familia aceea m-a trimis pe mine într-o zi după borş de putină. M-a prins acolo o vijelie de avioane. La întoarcere, din loc în loc se vedea cum au căzut bombele. Pe un gard de sârmă am văzut rămăşiţele unui trup din ceea ce părea a fi fost o femeie. Am rămas foarte impresionată, m-am și speriat și nu știam cum să ajung mai repede acasă la părinții mei”.
Pregătirile, călătoria şi refugiul
Îşi aminteşte ca ieri ziua când, împreună cu familia, a fost nevoită să plece în grabă din calea ruşilor care băteau în retragere chiar pe la Negreşti. Tatăl, brutar, a fost declarat inapt pentru lupta pe front din cauza unui deget lipsă la mâna dreaptă, care s-a dovedit a fi salvarea familiei. „Într-o dimineaţă am primit un ordin scurt de la primărie: vă faceţi bagajul, plecaţi în Oltenia cu un vagon de marfă. Casa noastră era cam la un kilometru şi jumătate de gară, am strâns din casă lucrurile care erau mai bune, cele făcute de mama, şi ne-am instalat într-un compartiment. Cât am stat un pic acolo, aşteptând, tata s-a răzgândit şi ne-am întors cu tot cu bagaje. A săpat o groapă mare în curte, a pus fân, a pus ciocane de la porumb, am aşezat lucrurile din casă, le-a învelit şi a acoperit totul cu pământ. După care, pe jos, tata a plecat 15 km până la verişoara lui, la Negrea Buda îi zicea atunci, pe la Rafaila, ca să întrebe dacă ne primeşte acolo o vreme”, îşi aminteşte Elena Rădeanu.
Bunicuţa revine în prezent şi spune că nu e mirată de felul în care românii noştri îşi deschid casele refugiaţilor din Ucraina: „Aşa este bine, aşa s-a întâmplat şi atunci... Pe drum spre verişoara tatei, cum am trecut dintr-o pădure în alta, un cioban ne-a văzut și ne-a luat la el să ne omenească cu mâncare. A întins o masă mare, noi eram 6, ei vreo 5-6, a adus un caș mare, a făcut mămăliguță și am mâncat toți împreună. Ne-a spus că atunci când ne vom întoarce la casa noastră, să trecem iar pe la el că ne aşteaptă. Am trecut, dar nu l-am mai găsit... îl omorâse o bombă”.
Nu au scăpat însă de ruşi nici în refugiul de zece zile, care au părut cât zece ani; într-o dimineaţă s-au pomenit cu ei în ogradă şi cereau insistent de mâncare. „Davai, davai, şi arătau la gură. Ne-am priceput că vor de mâncare, iar verişoara tatei a adus din beci un borcan cu castraveţi muraţi, unul cu dulceaţă, o bucată de mămăligă rece care rămăsese şi le-a dat soldaţilor. Aceştia, sleiţi de foame, înmuiau castraveţii în dulceaţă şi mâncau... N-am mai văzut până atunci...”, rememorează bunica Elena.
Sub ocrotirea „Tatălui nostru”
Dar ruşii nu se mulţumeau cu atât, îşi roteau ochii după lucruri de valoare, pe care le încărcau în căruţe, şi după fete tinere. Acestea, spune doamna Rădeanu, se ascundeau prin poduri, prin beciuri, pe sub scoarţe, se urâţeau cu tăciuni, numai să nu cumva să le batjocorească: „Sora mea s-a ascuns în pod, după lână; cum, necum, au găsit ruşii scara, au urcat, şi cu baionetele împungeau lâna. Numai Măicuţa Domnului a păzit-o să n-o străpungă”.
Mila lui Dumnezeu avea să coboare şi peste tatăl ei. Şi nu o dată: „De la casa noastră la cea a verişoarei, unde am stat aproape două săptămâni, erau numai vreo 15 km şi vreo două păduri, iar tatăl meu nu avea stare. Voia să ştie ce se întâmplă acasă şi de câteva ori a plecat pe jos să verifice. Într-una din păduri a găsit un cărucior cu un copil. Şi când se gândea ce să facă cu copilul, de după nişte copaci au apărut doi soldaţi ruşi care au îndreptat arma spre el şi tot îi spunea că e regele. Tatăl meu purta o mustăcioară, semăna puţin poate cu regele... S-a lăsat în genunchi atunci şi îi implora: «Nu rege, nu rege. Am copii, nu mă omorâţi». A închis ochii şi a început a spune Tatăl nostru. Nici el nu mai ştie de câte ori a spus rugăciunea, dar când a deschis ochii nu mai erau nici soldaţii, dar nici copilul”.
În casa lor, unde era şi brutăria, s-a aciuat câteva zile, în lipsa lor, un grup de ruși: au făcut pâine, ţuică, au băgat o oaie la cuptor. S-au făcut stăpâni peste toată agoniseala. „Vă daţi seama, toate fierbinţi, ei nu au mai aşteptat să se răcească... aşa au mâncat, ca de la gura lupului. Iar unul dintre ei a murit în câteva clipe; pur şi simplu i-au plesnit intestinele în el de la fierbinţeală, el fiind şi nemâncat de cine ştie când. Tata, la două zile, se tot ducea să vadă dacă nu cumva au descoperit groapa cu lucruri. După ce au plecat, s-a gândit să le mute în hrubele de peste drum, unde locuia o mătuşă. A cărat câteva, când, la un moment dat, pac! Mâinile sus! Un camion cu ruşi trecea tocmai atunci pe drum. Davai, davai, strileai, strileai, şi dând din mâini cu armele să le dea toate lucrurile. Tata plângea şi le încărca în camion... Nu a mai rămas nici măcar un pled cu care să ne învelim. Cu amar a plâns din nou când ne-a povestit.”
„Trebuie să ne amintim ca să preţuim clipele de linişte”
La întoarcerea din refugiu, altă grozăvie şi mai mare îi aştepta: cât vedeai cu ochii cuprindeai morţi adunaţi de prin toată zona târgului, „de nu aveai unde să arunci un ac”. Au muncit zeci de oameni la săpatul unei gropi adânci, în curtea bisericii, unde s-au îngropat toţi morţii, dimpreună cu leşurile de cai şi de vite pentru că „era pericol de boli”. Au murit însă oameni şi după ce s-a sfârşit de tot războiul; copii nevinovaţi şi-au frânt aripile, din cauza proiectilelor rămase neexplodate, şi sute de mame şi soţii au murit pe dinăuntru că nu li s-au mai întors feciorii şi bărbaţii de pe front.
„În postul Paştelui, mergeam la denii, iar părintele a rugat oamenii să vină să-l ajute la curăţenie. O femeie din sat şi-a trimis toţi trei copiii, care erau mai mari, cam la 18-20 de ani. În curtea bisericii, unde s-au dus să bată ţoalele, unul dintre ei a călcat pe un proiectil şi i-a făcut bucăţi pe toţi trei. Of. În altă zi, cu copiii din cartier am mers pe un teren viran să ne jucăm. Câte 20, 25 de copii ne adunam şi ne jucam de-ascunselea; unul dintre noi a călcat într-un şanţ şi a explodat. Am fugit care încotro să chemăm pe cineva să-l salveze. A rămas fără picioare. Asta a făcut războiul într-o zonă unde nu a fost aşa de intens, cum a fost la noi. Închipuiţi-vă ce a fost în alte locuri. Nu trebuie să uităm ce aduce războiul: moarte şi durere. Multă durere. Trebuie să ne amintim ca să preţuim clipele de linişte”, încheie bunica Elena.
