„O, Doamne! O, Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu...”

„Decapitat pentru mărturisirea credinţei în Hristos, Brâncoveanu se înrudeşte în jertfa sa cu Sfântul Ioan Botezătorul, devenind şi el un prodrom al Fiului lui Dumnezeu”, spunea Ioan Alexandru în „Imnul lui Constantin Brâncoveanu”. Se întărește astfel adevărul că viața marelui domnitor, a fiilor și a sfetnicului său a început cu adevărat după acest act martiric. Și că lutul trupurilor lor s-a preschimbat în lumină, iar ei în trimiși la Cer ai neamului românesc. „Neam căruia, primind suferinţele cu răbdare nesfârşită, precum Iov, i se înapoiază apoi - ca şi acestora - totul. Adică viaţa veşnică.”

Început de iunie 2024. Topkapî Sarayi sau „Palatul Porții cu Turnuri”, astăzi Muzeul Național Topkapî din Istanbul, reședința foștilor sultani otomani timp de aproximativ 400 de ani (1465-1856). Privesc mut și uluit măreața Catedrală „Sfânta Sofia” de alături. Și în această „pierdere” aud glasul părintelui Silviu Andrei Neacșu, extraordinarul nostru ghid de la „Basilica Travel”, atrăgându-ne atenția asupra porții palatului, locul în care, în cele două abside aflate de-a dreapta și de-a stânga intrării, au stat înfipte în sulițe capetele Sfinților Brâncoveni. În clipa aceea, totul s-a învolburat în inima mea. O lacrimă uriașă mi s-a așezat pe suflet și-n minte mi-a încolțit ca un adânc suspin cuvintele ambasadorului venețian la Constantinopol, Andrea Memmo, obligat să asiste la decapitarea celor șase martiri ortodocși, scrise și trimise dogelui său: „O, Doamne! O, Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu, Excelență. Ceea ce am văzut...”.

Acuzarea

În 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între 1688 şi 1714, împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache au fost declarați sfinți martiri de către Biserica Ortodoxă Română, prăznuiți la 16 august, pentru a nu se suprapune cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Trupurile lor, despărțite de capete în ziua de 15 august 1714 la Constantinopol, când voievodul împlinea 60 de ani de viață și 40 de ani de căsătorie cu doamna Maria (Marica), „au devenit pâini de jertfă, înrudite îndeaproape cu trupul-pâine al lui Hristos-Pom al Vieții”, căpătând „încărcătură euharistică”, cum atât de sugestiv ne încredințează poetul Ioan Alexandru.

Acest sfârșit jertfelnic a cutremurat Europa. El se făptuia, mai exact, ca o condamnare a lăcomiei turcilor, care doreau să pună mâna pe averile domnului român, și a intrigii boierilor de acasă care, invidioși, trimiseseră Înaltei Porți nouă capete de acuzare împotriva domnitorului lor, consemnate de Anton Maria Del Chiaro, secretarul particular al lui Brâncoveanu. Acestea se refereau la: întreținerea unei corespondențe secrete cu împăratul Austriei, cu Moscova, Polonia și Republica Venețiană, cărora le oferea știri privitoare la turci; la faptul că împăratul Leopold îi declara pe Brâncoveanu și pe succesorii săi în linie bărbătească „Prinț al Sfântului Imperiu Roman”, pentru serviciile însemnate aduse Maiestății Sale Chesariene; că a acumulat averi considerabile, sărăcind țara; că, sub pretextul că „schimbă aerul”, locuia șase-șapte luni la Târ­go­viște, aducând astfel pagube supușilor săi, pregătind o fugă în Transilvania; că în acest scop a cumpărat moșii acolo, pe una din ele urmând a ridica un mare palat; că a depus sume mari de bani la Viena și la Veneția; că a consimțit fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711; că și-a procurat de la Viena timpane și trâmbițe de argint, „ceia ce era insolent, căci însuși Marele Sultan nu le poseda”, și că a bătut în Tran­silvania „monete de aur, în formă de medalii”. 

Arestarea

La 24 martie 1714 sosea la Bucureşti capugiul Mustafa-aga, vechi prieten al domnitorului, pretextând că se afla în trecere spre cetatea Hotinului. Oaspetele era primit cu mult fast, vodă întâmpinându-l bucuros, ca pe o veche cunoştinţă. În momentul îmbrăţişării însă, Mustafa scoase năframa neagră și o puse pe umărul domnului, rostind ameninţător „mazil”, adică „scos din domnie”.

Într-o ultimă scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, domnul valah îi mărturisea: „Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mus­tafa-aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare, dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa”.

Drumul spre Țarigrad a durat aproape trei săptămâni. Domnitorul era însoțit de 11 membri ai familiei sale, 70 de slujitori, 40 de care încărcate cu averea confiscată și de întâiul comis al Sultanului.

Torturarea

Ajuns la Constantinopol, domnitorul a fost închis la „Cele Șapte Turnuri” (Închisoarea Edicule), împreună cu soția lui, cu copiii și ginerele său, „după ce pe dânsul și pe ai săi i-au cercetat până la piele și i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit și pe acei fii ai lui, precum și trei boieri fruntași, într-o groapă adâncă sub pământ («Grota Sângelui»), unde, din lipsă de lumină, nu pot arde lumânări, nici candele, despărțit de soția lui”, se arată într-o scrisoare (Hochepied) din acea perioadă.

O hartă veche a capugiului local, cel ce deține cheia turnului ambasadorilor din închisoare, păstrează și astăzi amintirea celulei în care a fost închis Sfântul Voievod, sub numele „Eflak Altân Bey”, adică „Voievodul Prințul Aurului”, cum îl numeau turcii. Deasupra grotei se păstrează o structură asemănătoare Crucii Sfântului Andrei, cu mai multe trunchiuri lemnoase în jurul ei. Pe acest „altar”, cum îl numește părintele Silviu State în studiul „Ultimul drum al Brâncovenilor: locuri, amintiri, evocări”, apărut în „Glasul Bisericii” (nr. 7-12/ 2014), au fost schingiuiți aproape trei luni și Brâncovenii. Încă se văd urme de săgeți, semne ale mijloacelor de tortură a deți­nuților de odinioară, iar grinzile de susținere sunt înnegrite de sângele curs din rănile lor. Scrierile vremii spun că Brâncoveanu a fost întins pe o roată și că i s-a pus un cerc de fier încins la cap. A fost tăiat la mâini și la picioare și a fost ars cu fierul pe piept.

Suferinţele şi chinurile lor au conti­nuat şi după ce au fost mu­tați la închisoarea destinată demnitarilor turci. „Cu câteva zile îna­inte, Bostangi-bașa, în paza căruia se afla principele, îi spuse că poate să fie iertat și restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneția 20.000 de pungi - ceea ce face 10.000.000 - apoi va fi domn, cum a fost mai înainte, iar moșiile i se vor da iarăși în stăpânire. La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie și, rostind cuvinte grele de batjocură și de rușine contra Sultanului, își grăbi și mai mult sfârșitul nefericit”, mai scrie Andrea Memmo. 

Execuția

În ziua de 15 iunie 1714, Brâncovenii au fost scoși din „Grota Sângelui” și duși într-o cameră mai sus, la lumină, alături de soții. Doamnele au plâns amarnic și le-au îngrijit rănile.

Martirizarea Brâncovenilor a fost un act de o cruzime inimaginabilă. Noi, cei de astăzi, avem însă puterea să înțelegem că el reprezintă o icoană și o mărturie a faptului că pentru românul creștin nu pieirea fizică reprezintă răul cel mare. Sufletul lui nu tânjește după dobândirea lumii întregi, ci, în ciuda multelor păcate pe care le are, idealul care îl luminează și îl ghidează este sfinţenia.

Duminică, 15 august, când dom­nul împlinea 60 de ani de viaţă şi 40 de ani de căsnicie alături de doamna Maria, cu un ceas înainte de amiază, a fost scos din temniţă şi dus „ca un făcător de rele, numai în cămașă, cu patru fii și un ginere, boier din principat, care mergeau toți înaintea lui, pe jos, prin oraș”, până „lângă Marele Serai, înaintea chioșcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieșise tocmai din Divanul cel Mare”.

Același Andrea Memmo descrie astfel, într-o scrisoare emoţionantă, momentul: „Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului răsună şi zice în­spăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică». La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a căzut la urmă, îl înfruntă pe fiul său şi zise: «Mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădân­du-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ». Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creştin. Loveşte!». În urmă ucise şi pe Brânco­veanu. O, Doamne, Doamne! Pana-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: Putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul pă­rintelui său, părând a-l îmbrăţişa?”

Între cei prezenți la terifiantul „spectacol” s-au aflat, pe lângă ieniceri, mulțime de popor și călători aflați în Constantinopol, precum și ambasadorii marilor puteri europene: Franța, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusia, Polonia, Olanda și Suedia, invitați în chip deosebit de sultan.

Într-un articol publicat la Paris, în revista „Lupta”, în 1987, istoricul român Petre Năsturel, aflat în exil, vorbește de existența unui canon grecesc inedit, referitor la martirii valahi, scris de către Mitropolitul Calinic al Heracleei, care se afla la Țarigrad în ziua cumplitului eveniment și care, prin invocarea numelor celor patru fii ai domnitorului, în variantă familiară, diminutivă Dinkos, Radukanos..., adeverește că i-a cunoscut personal, îndeaproape, și că îi socotește cu adevărat sfinți, numindu-i de trei ori „mucenici”, „jertfă sfințită” și „jertfiți pentru Hristos și Maica Domnului”. 

Pescuirea

Trupurile mucenicilor au fost arun­cate în apele Bosforului, iar cape­tele lor au fost purtate triumfal în su­liţe pe străzile Constantinopolului, du­pă care au fost expuse în absidele de la poarta Se­raiului şi apoi aruncate şi ele în mare.

În ziua Adormirii Maicii Domnului, după apusul soarelui, grecii din mulțimea negustorilor care urmăriseră executarea au pescuit din valuri sfintele moaște și le-au dus pe insula Halky, înmormântându-le la biserica Maicii Domnului, numită „Kamariotissa”, zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi refăcută de Constantin Brâncovea­nu. În „Cronica românilor și a mai multor nea­muri“, din 1811, Gheorghe Șin­cai scrie că creștinii „le-au astrucat la Patriarhie”. Alte studii arată că grecii din insulă au protejat trupurile martirilor români, pentru că familia Sfântului Voievod a fost prețuită de ei pentru binefacerile pe care 26 de ani le împlinise în folosul Patriarhiei de Constantinopol.

Pornind de la constatarea că nu se făceau înhumări la mănăstiri fără știrea patriarhului sau a mitropolitului, părintele Silviu State sugerează că „Patriarhia (din Fanar, n.n.) încearcă să țină în taină înhumarea anumitor creștini distinși prin viața lor și credem că persoanele care s-au ocupat de înmormântarea Sfinților Brâncoveni au fost sub ascultarea Fanarului”. Din studiul sfinției sale mai aflăm că pescarii au vâslit în noaptea aceea spre insulă patru-cinci ore și că probabil tot atunci au fost urcate moaștele sfinților la Mănăstirea Kamariotissa, „fiindcă, se pedepsea cu moartea înmormântarea fără aprobare a trupurilor celor care fusesără omorâți și maziliți pentru hainie, cum decisese sultanul”. Se spune că Brâncovenii au fost înmormântați în curtea bisericii sau în latura dinspre pădurea de pini, locul nefiind marcat, pentru a se tăinui identitatea lor. După vechiul obicei, șase candele s-au ținut aprinse în Biserica „Theotokos Kamariotissa”, câte una pentru „fiecare suflet urmărit până și după moarte, cum spuneau ei”, arată părintele State.

În 1942, mănăstirea a fost expropiată și transformată în școală de ofițeri de marină.

După martirizarea Brâncovenilor, doamna Maria, împreună cu cele două fiice și nepoții care fuseseră răscumpărați, cu ceilalți gineri rămași în viață, au mai fost ținuți în închisoare la Constantinopol câteva luni, apoi au fost exilați, în martie 1715, la închisoarea din Kutahya, la aproximativ 300 km spre centrul Asiei Mici, de unde în anul următor au fost eliberați și deportați spre Țara Românească. La rugămintea evla­vioasei doamne, în 1720, sfintele moaște ale domnitorului au fost scoase din cimitirul mănăstirii și aduse la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, ctitoria domnitorului din târgul Bucureștilor.

„Pe lespedea de marmură albă de deasupra mor­mântului nu este precizat numele voievodului, pen­­tru că turcii nu îngăduiau acest lucru unui condamnat la moarte pentru «hainie» (trădare). Deasupra mor­mântului, doamna Maria a aşezat o candelă de argint, filigranată, pe care era scris în slavoneşte: «Această candelă ce s-au dat la Sfenti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constandin Brân­­coveanul Basarab Voievod şi ias­te făcută de doamna măriei sale, Ma­ria, carea şi măria-sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aice să i se odihneas­că oasele, iulie 12 zile, 7228 (1720)»“, preciza în 2014 părintele Emil Nedelea Cărămizaru, parohul bisericii pomenite, când moaștele sfântului au fost deshumate.

În seara zilei în care am vizitat Topkapî nu am putut să dorm. Încercam și eu, asemenea lui Ioan Alexandru, să „văd” în întuneric celula Brâncovenilor pentru a înțelege ce le-a spus voievodul fiilor săi ca ei să nu se lepede de Hristos și să aleagă decapitarea. M-am imaginat pășind alături de ei, desculț și în cămașă albă, cu capul descoperit, pe ulițele cetății. Și, cred, sunt convins, că ei erau deja îmbrăcați „în cămăşile albe din Apocalipsă şi în faţa lor se afla Mielul, care îi trecuse deja de la moarte la Viaţă”, cum spune poetul imnurilor. Spre zori, am înțeles că ei muriseră pentru Înviere și că eu și neamul meu suntem luminați de jertfa lor. Că sufletele noastre se sprijină și pe mijlocirea rugăciunilor lor. Că făcuseră totul nesiliți de nimeni să moară. Adică din proprie libertate…