Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj O lecţie despre lume, obiect, om şi istorie

O lecţie despre lume, obiect, om şi istorie

Un articol de: Dumitru Manolache - 23 Mar, 2015

Prin colecţiile sale, Nini Ioniţă, un pensionar modest, fost pompier în Giurgiu, vede „aşezat“ binomul existenţial obiect-om în raport cu istoria doar sub mottoul moral „Învaţă trecutul, ca să-ţi cunoşti prezentul şi viitorul“.

Gospodăria lui Nini Ioniţă, din strada Şelari nr. 26, din municipiul Giurgiu, are ceva din imaginea vizuală a primei zile de după potop. Mii de obiecte de tot felul, ajunse aici de prin toate colţurile ţării, ca în urma unui cataclism, materializează existenţa umană şi timpul într-o paşnică vecinătate, adunând ca-ntr-o „arcă“ lumea trecută şi prezentul, nu doar spre cinstită şi dreaptă pomenire, ci mai ales ca meditaţie morală asupra viitorului. „Lumea“ lui nea Nini, aparent împrăştiată, nu destramă, ci împacă omul cu sine, cu obiectele care îi populează viaţa şi cu cerul. Numai în asemenea cheie poate fi percepută această inocentă „primă zi de după potop“, care ţi se înfăţişează vederii de cum ajungi în devălmăşia curţii gospodarului.

Ca o unitate militară

Pietre, scoici încastrateîntr-un zid, unelte agricole, vase de lut, un jug de boi, roţi de moară, sifoane de sticlă, chei de tot felul, o cască militară şi una de pompier, felinare, ceasuri, un aparat de fotografiat, ploşti, opinci, unelte de tors, copăiţe, furci, tingiri, roţi din lemn, maiuri, tigve uscate, fără vrej, o balanţă etc. aşteaptă clipa rostirii, precum soldaţii obosiţi de lupte, medalia de virtute prinsă în piept de general, sau raţia de pâine şi fiertura de fasole scăpată în gamele, drămuită la gram pe un cântar fără tasuri. Apoi, în casă, în bucătărie, în bibliotecă, la şopron, pe toate grinzile şi pe toţi pereţii, zeci şi zeci de cărţi vechi, tablouri, icoane, bani vechi, diplome, timbre, şerveţele, magneţi de frigider, calendare bisericeşti şi multe, multe alte mii de obiecte populează acest univers unic, inconfundabil, în care se integrează perfect şi familia domnului Nini Ioniţă, un fost maistru pompier, acum pensionar.

Sub un motto moral

„Ideea de a colecţiona diferite obiecte, ne spune bărbatul de 62 de ani, gazda noastră, pe care am descoperit-o graţie părintelui paroh Nicuşor Puflea, de la Biserica «Sfântul Mare Mucenic Gheorghe» din Giurgiu, mi-a venit, cu mulţi ani în urmă, plăcându-mi foarte mult viaţa la ţară. Acolo unde părinţii mei s-au născut şi au trăit. Adică la Bălănoaia, un sat care se află la 5 kilometri de Giurgiu. Acolo am cunoscut tradiţiile rurale care, din nefericire, au dispărut toate. De aceea mi-am propus să le păstrez eu, în această formă. Adică în obiectele pe care le strâng. Motto-ul acestor colecţii este «Învaţă trecutul, ca să-ţi cunoşti prezentul şi viitorul», sub care am încercat să conserv o civilizaţie şi elemente de cultură materială dispărute“, ne spune colecţionarul.

Universul obiectual al domnului Nini Ioniţă se poate structura în 29 de colecţii, care au prins consistenţă mai ales în ultimii 15 ani. În el se regăsesc peste 3.000 de piese, pe care le iubeşte cu pasiune. De unele însă se simte mai apropiat. „De pildă, de plosca rotundă, cu care au fost chemaţi nuntaşi la nunta părinţilor mei, acum aproape 70 de ani. Mai am un aparat de radio pe lămpi, din 1936, cu patent, fabricat în Germania, o maşină de călcat cu cărbuni, care, din 1946 când s-a măritat mama, până în 1990, a netezit rufele familiei, o copăiţă în care mama ne făcea pâine, o diplomă de la Căile Ferate din 1946, care mi-a fost oferită de domnul Ristu Bogoievici, o piuliţă de pisat zahăr din 1914, cu o cruce pe ea, aparţinând probabil unei unităţi militare germane de manutanţă din Primul Război Mondial. Lor se adaugă un fragment din dricul oferit preoţilor din Giurgiu de către Franz Ferdinand I, în 1866, şi scripetele pentru războiul de ţesut, din 1884“, ne spune domnul Ioniţă.

Om credincios vizitat de români de pretutindeni

L-am întrebat pe colecţionar care este rostul acestui veritabil muzeu. „Îmi satisface, în primul rând, o nevoie sufletească. Apoi, gândesc că are şi rolul de a conserva o anumită tradiţie, cultură şi civilizaţie păstrate astăzi, din păcate, doar prin astfel de obiecte, dar care au fost zămislite de oameni. Şi nu avem dreptul să le facem dispărute. De aceea, doresc să insuflu această pasiune şi nepoţilor mei, Răzvan şi Adina“, ne-a răspuns domnul Ioniţă. Acestui rost îl mai adăugăm noi şi pe cel socio-educativ. Căci lumea domnului Nini Ioniţă din Giurgiu este descoperită de elevii din şcolile oraşului, aduşi aici de dascăli şi de părintele paroh Nicuşor Puflea, fie în cadrul programului „Săptămâna altfel“, fie cu prilejul altor activităţi desfăşurate în parohie. Dar cine nu a trecut pe la nea Nini? Până şi din America au venit români să-i vadă colecţiile! Iar Muzeul Judeţean „Teoharie Antonescu“ din oraş îi oferă spaţiu în care să-şi expună parte din obiecte.

Ceea ce îl particularizează însă de alţi colecţionari este legătura strânsă pe care familia lui o are cu Biserica. Mama sa, Drăgana Ioniţă, de 92 de ani, ne-a spus că, lângă icoanele ce-i populează casa, se simte ca şi când ar fi „aproape de prieteni şi de Dumnezeu“. Iar nea Ioniţă, mai ales de când i-a murit fratele, „s-a lipit“ de Biserică, de parohie, în viaţa căreia se implică activ. „În perioada în care se picta biserica din parohia noastră, am asigurat timp de o lună hrana pentru pictori“, ne declară acesta.

Am părăsit curtea colecţionarului giurgiuvean cu o creangă de măslin în suflet, precum pasărea care a descoperit uscatul în prima zi de după potop. Şi cu multă linişte pe inimă. Întocmai cum „se-ncarcă“ Nini Ioniţă când intră în curte şi, privindu-şi obiectele, rosteşte în gând, ca orice român adevărat: „Doamne, învaţă-ne să iubim trecutul, ca să cunoaştem prezentul şi viitorul“…