Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Omul care ridică troiţe

Omul care ridică troiţe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 07 Oct, 2011

O troiţă se aşază la răscrucea unui drum, ca semn al alegerii căii spre Cer. Ca bucurie, ca respect şi mulţumire a omului faţă de Dumnezeu, care-i ocroteşte viaţa, casa, familia, satul, sensul zborului său pământean. Zilele trecute, am cunoscut un asemenea om care a întrupat toate acestea în troiţele pe care le-a ridicat prin locurile în care suferinţa lui fizică l-a înrudit definitiv cu mila Creatorului.

El se numeşte Dumitru Niculae şi este din Tunari, judeţul Ilfov.

Poate că nimic din viaţa unui om nu dă sens credinţei, uitatelor promisiuni sau neţărmuritelor visuri mai mult ca suferinţa. Prin suferinţă, sufletul omului se albeşte. Se curăţă de zgura îndoielii. Se regăseşte, se redefineşte şi-şi stabileşte priorităţile într-o altfel de ordine, pe o scară valorică pe care, până la clipa aceea, nu se gândise niciodată să o sprijine de gura podului ce se deschide spre Cer. Atâta timp cât suferinţa nu te zguduie din temelii, lumea ţi se pare aidoma rătăcirilor tale. Iar nevoia de a te raporta la ceva mai presus de orizontul lumesc, pierdere de vreme.

Domnul Dumitru Nicolae din Tunari locuieşte într-o intersecţie a vieţii, dimpreună cu anii săi, cu familia, cu sănătatea, cu speranţele. Pentru el, această cruce de drum a căpătat sens profund cu şase ani în urmă, când un accident stupid l-a trimis în comă pe un pat de spital trei luni de zile. O bucată de şorici, aşezată nepotrivit în gât, l-a lăsat fără respiraţie, gata-gata să-l trimită dincolo de lume.

Acum se simte, cum spune, "înviat din morţi", deşi este aproape nedeplasabil, iar dacă o face, poartă după el un tub lung de plastic prin care-şi trage dintr-o butelie specială oxigenul indispensabil vieţii. Dar acest om găseşte astăzi puterea să se bucure de suferinţa lui pentru că astfel s-a înrudit definitiv cu mila lui Dumnezeu.

Lumina unui pumn de ţărână de la temelia unei biserici

L-am vizitat acasă, la Tunari, într-o curte ce de-abia se zăreşte într-o mare de verdeaţă. Stătea sub o boltă de vie, la o masă, aşteptându-mă. Ascultându-i povestea, cuvintele jurnalistului, oricât de bine potrivite ar fi ele, pălesc în faţa mărturisirii lui.

"Am avut o bunică foarte credincioasă. Când aveam 4-5 ani, mă lua cu dânsa la biserica din sat. În drum, treceam pe lângă o troiţă, la care ne închinam, aprindeam lumânări şi apoi plecam mai departe.

Într-o dimineaţă, troiţa a dispărut, dărâmată de comunişti. Atunci i-am promis bunicii că am să ridic eu alta în loc când mă voi face mare. În decembrie 2005, am suferit accidentul. După trei luni de comă, am înviat din morţi, dar nu mai puteam respira liber. După ce am trecut prin mai multe spitale, am ajuns la "Sfântul Pantelimon". Acolo, o bătrână a venit la mine cu o mână de pământ şi mi-a zis: "Ia pământul ăsta şi pune-l sub pernă. E pământ de la temelia bisericii care se ridică aici în curtea spitalului". În noaptea aceea, m-am luminat. Şi am zis atunci: "Doamne, dacă mi-ai arătat semnul ăsta, am promis cândva că am să fac o troiţă, şi o voi face". Nu mai aveam bani, pentru că îi cheltuisem pe la doctori. Atunci am vândut jumătate din grădină şi am făcut troiţa din centrul satului, pe care am sfinţit-o chiar într-o zi de Sfântul Dimitrie, în preajma Zilei Armatei din 2006.

Văzând că vine lume multă şi se închină la ea, preotul din sat m-a rugat să fac un iconostas la capela de la cimitir. Cu ajutorul unui fost cadru militar, am reuşit să fac crucea pe care am aşezat-o în capelă. După aceea, au urmat celelalte troiţe, pe care le-am ridicat în sat, la Pipera şi în fiecare spital pe unde am trecut. Prin urmare, două la Tunari, una la biserica din Pipera şi restul la spitalele "Sfântul Pantelimon", "Sfântul Ştefan", Spitalul de Pneumologie, "Filantropia", şi ORL Panduri", ne spune domnul Dumitru.

Troiţa, a doua biserică dătătoare de viaţă şi sens

Ascultându-l cu câtă simplitate şi bucurie vorbeşte domnul Dumitru despre troiţele sale, nu poţi să nu remarci că de fapt el şi-a depăşit demult suferinţa. Deşi aceasta îi macină trupul, îl face dependent de firul acela prin care se scurge oxigenul pentru plămânii săi afectaţi, strălucirea credinţei îi luminează chipul. O lumină aparte, dincolo de chip. O lumină a inimii, a sufletului pregătit prin durere, întărit de necazuri, să depăşească precaritatea, nimicnicia cotidianului.

Cunoscându-l pe domnul Dumitru şi văzându-i troiţele, nu poţi să nu încerci un sentiment de tăcut respect şi preţuire. Căci omul acesta a fost capabil din suferinţă să ridice tot atâtea bisericii, câte troiţe a înălţat. Căci el chiar aşa îşi numeşte troiţele: "Un lucru sfânt. O a doua biserică. Un lucru care mi-a dat viaţă. Cred că dacă nu făceam acea troiţă promisă bunicii mele în copilărie, eu nu mai trăiam".

Şi poate nici ceilalţi ai familiei nu mai simţeau că trăiesc, cu atâta suferinţă împrejur. Poate nici ei nu mai găseau puterea să suporte până la capăt durerea lui, durerea lor, căci de toate au avut parte.

Există în această lucrare ceva mai presus de nevăzutul nostru. De nepriceputul nostru ignorant. Poate ceva despre care nici nu trebuie să vorbim, nici să zăbovim prea mult în cuvinte.

Dar, cu certitudine, cei care trec prin asemenea experienţe pot înţelege mai bine despre ceea ce este vorba.

Drumul, locul încercărilor şi hotărârilor cruciale

Domnul Dumitru nu se fereşte să vorbească despre suferinţa lui. Nu o trâmbiţează pe la poartă. Nu o împarte generos cu vecinii, cu satul. O duce singur, ca pe o cruce, ca pe o troiţă, ca pe o biserică pe umerii săi, cu demnitate, cu resemnare şi, poate nu vă vine să credeţi, cu bucurie. Căci din suferinţa lui s-au născut micile biserici în crucile drumului, în curţile spitalelor, unde omul, cu suferinţele lui, se bucură şi caută calea. Calea pe care să o apuce. Căci, cu siguranţă, în fiecare loc unde se suferă, vine cineva cu o mână de pâmânt din temelia unei biserici şi ţi-o aşază sub pernă, ca semn de lumină. De lumină de Sus, care vindecă. Dacă nu trupul, sufletul cu siguranţă.

În această intersecţie a existenţei, în acest loc al încercărilor şi hotărârilor cruciale, şi-a aşezat sufletul şi domnul Dumitru Niculae. Aici şi-a căutat cărarea şi a găsit-o, cu sensul său unic: spre Cer.

Aici, lângă troiţele sale, şi-a cultivat într-un fel anume şi dorinţa de a trăi. Viaţa acestui om se "mişcă" acum doar pe un singur drum lumesc, scurt, ce se întinde între casă şi poartă, unde o troiţă îi conferă pacea drumului, siguranţa şi frumuseţea milei lui Dumnezeu.

"Boala m-a dărâmat. Am traheea stenozată. Aceasta este cea mai urâtă amintire a mea", ne spune omul cu troiţă-n poartă. Dar el nu se simte distrus. Este, fizic, îngenuncheat, precum Mântuitorul sub greutatea Crucii. Dar nu învins.

Omul cu prieteni de la Johannesburg până la capătul lumii

Omul acesta, deşi se deplasează cu greutate, călătoreşte mult şi-şi face prieteni. Călătoreşte într-un fel anume, cum puţini o fac, de la un capăt la altul al pământului. Nu vă vine să credeţi? Iată cum: "Sunt radioamator. Am luat legătura cu foarte multe persoane din lume, începând cu Johannesburg până în partea cealaltă a globului. Am foarte mulţi prieteni peste tot".

Pentru el, oamenii înseamnă foarte mult, căci în fiecare fiinţă vieţuieşte un credincios. Poate nu la fel de conştient ca el, care trăieşte credinţa firesc, precum o respirare, fără să facă paradă de aceasta.

"Sunt un om de rând, care mă închin când mă culc, care spun rugăciunea. La fel când mă scol, înainte şi după masă. Contribui la biserică cu ce pot. Ajut şi eu lumea după puterile mele, fără să cer ceva în schimb", spune el.

Dar domnul Dumitru a văzut fericirea. "Cea mai fericită zi din viaţa mea este aceea în care s-a născut acest nepot al meu, Ilie Andrei", îmi spune, chemându-l pe micuţul de 3 ani să mi-l arate.

"Când s-a născut el, sunt sigur că mi s-a arătat încă o dată Dumnezeu. Eram în spital când mamei lui i-a venit sorocul. Am aflat şi am sunat Salvarea să meargă să o ia. Eram la Panduri când am primit telefon că născuse, la şapte luni, un băieţel. În momentul acela am vorbit fără să mai folosesc aparatul de la trahee. Toţi au rămas surprinşi. Am ţipat de bucurie cum nu o făcusem de ani. Acesta era un alt semn de la Dumnezeu. Ţin atât de mult la băiat, căci şi el, cât este de mic, a suferit durerea. A fost operat pe cord deschis. Ţin foarte mult şi la ceilalţi nepoţi, două fete şi doi băieţi, pe care îi mai am. Dumnezeu a fost bun cu mine".

Învăţămintele desprinse de gazetar din gestica unei clipe

Datoria mea de gazetar este aceea de a şti să ascult. Să pun întrebări şi să scriu. Cunoscându-l pe acest om, am învăţat însă cum se tace cu folos ca să descoperi frumosul. Chipul acela ascuns dincolo de chip, ce nu se arată oricum.

Mi-am strâns uneltele mele de lucru şi, înainte de a pleca din curtea domnului Dumitru, l-am întrebat dacă poate veni la poartă să-i fac o poză lângă troiţă. Şi omul s-a ridicat trăgând după el furtunul cu oxigen, şi-a luat scăunelul, pe Andrei de mână, a ieşi şi s-a aşezat lângă troiţă, ca un ţăran pe laviţa de la poartă în zi de sărbătoare, cu nepotul pe genunchi, aşteptând bliţul aparatului. Apoi s-a ridicat încet, grijuliu, tăcut, mi-a mulţumit şi a intrat în curte, dispărând discret în spatele peretului de clorofilă.

Purta omul acesta în gestica clipei toată tăcerea şi credinţa satului românesc de altădată, adunată veacuri la rând în tăcerea oamenilor simpli, dar atât de grăitoare în adâncimea ei.

Iar eu, rătăcitor călător în tumultul zilei, am pornit la rându-mi tăcut spre oraş, gândind în clipa aceea dacă aş avea puterea domnului Dumitru să port şi eu o cruce, o troiţă sau o biserică pe umeri, pe care să o aşez într-o zi undeva pe vreo golgotă sau într-o intersecţie a zilei, ca semn şi sens al propriei mele treceri prin lume.