Părintele copiilor „egali în visuri”

Satul Crucea, din județul Iași, e așezat între două spinări de deal - cel de pe care intri în comunitate și cel pe care se află biserica, destinația noastră. De aici, totul se vede ca într-o fotografie. Ziua e mohorâtă, dar prin gospodării oamenii trebăluiesc - unii au aprins focurile de primăvară, să ardă uscăturile de prin grădini, alții, la stânile de peste drum de biserică, hrănesc oile. Rufe colorate flutură prin curți, înviorând imaginea aceasta marcată de sărăcie. Un loc care-ți dă senzația de capăt de lume, deși se află la numai 50 de kilometri de cel mai mare oraș din Moldova.

De la Lungani, reședința de comună, șoseaua urcă șerpuind din scurt către Sinești. Pe coama dealului, un drum îngust, pe care asfaltul a fost înșirat cu zgârcenie, acum cine știe câtă vreme, se rostogolește primejdios, potolindu-și panta printre gospodării mai mari și mai mici, în care totul e la vedere. Apoi iar coboară amenințător, eșuând în răscrucea de la școala din Crucea. Gropile și-au făcut atât de mult de cap, încât parcă ai circula pe clapele unui acordeon. Nu te poți feri. Singura soluție e să le înfrunți direct. Scăpat cu bine din această încercare, urmezi calea spre biserică. Spun cale, pentru că, de-aici drumul e și mai stricat, și mai măcinat, încât, după o ploaie, nu-l mai deosebești de unul de pământ.

Numeroase case noi, unele gata ridicate, altele numai pe jumătate, se ițesc ici-colea din peisajul unui martie încă cenușiu și încă zgribulit. Acoperișurile lor de tablă albastră sau roșie dau expresie peisajului în care verdele ierbii încă nu și-a făcut loc. Pe lângă ele, puține case bătrânești, acareturi lipite așa cum s-a putut, altele gata să se dărâme, grădini despărțite numai de haturi, animale mișunând în libertate și multe gunoaie împrăștiate de vânturile de iarnă pe unde au avut chef.

Jumătate dintre localnici sunt copii

Potrivit datelor recensământului național al populației din 2022, Crucea are 2.292 de locuitori, dintre care peste 1.000 sunt copii. Statisticile ultimelor decenii au plasat așezarea pe locul 1 în topul sărăciei în Regiunea de Nord-Est. Comunitatea este majoritar romă, însă, aveam să aflu curând de la parohul Adrian Tarniță, oamenii muncesc pentru a-și face un rost, pentru a-și întreține familiile numeroase, pentru a se ridica din nevoi. „Jumătate din comunitate este acum plecată la muncă în Germania, în agricultură - la sădit, la cules sparanghel. Pleacă soțul cu soția. Copiii rămân cu bunicii. Foarte mulți cresc oi. Jumătate dintre producătorii care vând brânză în Piața Alexandru din Iași sunt de la Crucea. În ciuda prejudecăților care există despre romi, să știți că toți muncesc, vor să le fie mai bine. Cei care muncesc în Germania au văzut cum e în străinătate și au învățat singuri câte ceva. Își construiesc case noi, se gospodăresc mai bine”, explică preotul.

Satul a fost dintotdeauna marginalizat, aproape abandonat. Izolați în sărăcia lor, localnicii au trăit peticindu-și lipsurile așa cum s-au priceput. De șapte ani, de când a venit în comunitate, părintele și-a propus să schimbe lucrurile nu doar pe termen scurt, ci mai ales pentru viitor - investind în educația copiilor. Acum, la Crucea, el e singura autoritate. Și e respectat pe măsura eforturilor pe care le face. Îi cunoaște pe toți, le intră în case, le știe nevoile. „Oamenii sunt foarte săritori, foarte primitori, dar trebuie să te integrezi în stilul lor, să-i înțelegi, să vezi miezul problemelor lor și ei te acceptă, te consideră unul de-al lor, sunt foarte buni vecini. Dacă noi i-am integra, i-am primi în viețile noastre, le-am împărtăși din experiențele noastre și am crea o comunitate împreună nu ar mai exista atâtea probleme între români și romi”, consideră parohul.

Însă, ca atâtea alte comunități similare din România, și comunitatea de la Crucea încă e privită cu suspiciune. Iar situația aceasta nu e de azi, de ieri. Satul a fost cândva majoritar românesc. Schimbarea profilului etnic s-a produs începând de acum 30 de ani, când trei familii de romi sau așezat aici. „Cumva, ei au fost marginalizați. Povesteau bătrânii de aici, spre exemplu, că atunci când ei erau mai puțini decât românii, dacă ieșeau în centrul satului de Anul Nou erau bătuți, ținuți la respect cum se spune. Dar au trăit aici, au adus pe lume copii – în general familiile rome sunt numeroase - și astăzi populația satului este majoritar romă. Se căsătoresc, conform tradiției lor, la 14-15 ani. Familiile sunt tinere. Anul trecut am avut 60 de botezuri și numai 11 înmormântări”, spune parohul.

Roadele educației

L-am găsit pe părintele Adrian Tarniță la biserica de pe deal, ultima construcție din sat. Un fel de cetate care veghează și ocrotește așezarea. Aici, verva e mare: în centrul social se desfășoară un curs de bucătari, sus, la mansardă, clasa a III-a a școlii din sat își desfășoară, ca în fiecare zi, cursurile. I-am găsit pe copii confecționând iepurași din hârtie, îndrumați de învățătoarea Adina Mumuruz. „Doamna Adina”, cum îi spune toată lumea, e foarte respectată în comunitate. Face zilnic naveta de la Iași, cu dedicarea aceea pe care numai dascălii de vocație o au. Copiii o iubesc și se strâng pe lângă ea ca niște puișori. Ne întâmpină cu veselie și ne salută în cor fetițe cu ochi verzi și codițe negre, bogate, băieți cu ochi migdalați și curioși. „Sunt obișnuiți cu musafirii”, spune învățătoarea zâmbind și continuă să le explice ce au de făcut.

La finalul cursurilor, cu doamna Adina în frunte, coboară în sat și fiecare se oprește la casa lui. Ulița e numai un chiot, satul e viu. În răscrucea de la școală, alți copii însuflețesc locul.

La mica școală din localitate învață clasele I-VIII. Tot acolo există și trei săli de grădiniță. Însă copiii pot fi aduși numai de la vârsta de cinci ani, pentru că nu există spațiu suficient pentru a-i înscrie pe cei mai mici. Spațiul școlii nu e suficient nici pentru elevi, care învață în două schimburi. La cât de mulți sunt, ar fi fost necesar chiar și un al treilea schimb. „Școala este folosită și dimineața, și după-amiaza, dar chiar și așa, nu este destul spațiu. Așa că două clase de elevi fac naveta la școala din Lungani, iar clasa a III-a învață aici, în centrul nostru de la biserică. Dar e foarte greu să faci naveta, să știți. Trebuie create condiții aici, în sat. Ei trebuie motivați să continue școala. Și aici, la clasa a III-a au fost probleme de integrare, de abandon, dar s-au rezolvat, pentru că au condiții - materiale didactice la discreție, creioane, culori, jocuri, cărți, fac ateliere, o tablă inteligentă care ne-a costat 6.000 de lei, un efort mare, dar care merită din plin.

Doamna își poate face activitățile în ritmul ei”, povestește părintele. Mansarda centrului social așa și arată - o școală în miniatură, veselă, primitoare, prietenoasă. În încăperea de lângă sala de clasă - zeci de jocuri, rafturi doldora de cărți, creioane, culori, o imprimantă profesională la care se scot sute de fișe pentru ateliere. Toate le sunt destinate. Biserica e pe deal, frigul e năprasnic iarna. Focul începe să se facă în toamnă și se stinge abia în mai. „Dar, slavă Domnului, se văd rezultate. Doar dacă se îmbolnăvesc stau acasă. În rest, n-au nici un motiv să nu vină. Avem și un proiect derulat cu ajutorul Patriarhiei Române, în care este implicată această clasă și clasa a V-a, și în fiecare joi vin aici, primesc și o gustare; imprimanta am primit-o tot de la Patriarhie. Dacă investesc în ei, eu văd - copiii vin cu drag și pleacă cu drag de la școală”, spune preotul.

Ușor, ușor, mentalitatea oamenilor, visurile copiilor s-au schimbat în cei șapte ani de păstorire. Elevii vor să facă școală și dincolo de limita de opt clase. Unii se duc la școala profesională de la Lungani, alții ajung chiar la unele licee din Iași. „Am și studenți acum, la Iași, unul la Teologie, unul la Sport; sunt și câțiva care s-au lăsat pe parcurs. Dar e un început. Ei au nevoie și de educație, și de un cadru favorabil, și de condiții. Trebuie să depășim epoca comunistă. Până și educația, și stilul de a preda s-au schimbat. Copiii sunt foarte inteligenți și trebuie să ții un pic pasul, să adaptezi la nivelul lor. Altfel, nu vor pleca mai departe și își vor folosi abilitățile pentru cine știe ce năzbâtii sau pentru fapte antisociale. Dacă noi îi punem într-un cadru bun, ei învață să se comporte în societate, să devină utili, să fie propriii lor stăpâni”, consideră părintele Tarniță.

Părintele visează pentru ei la o lume fără prejudecăți

Și el face naveta de la Iași în fiecare zi, pentru că a înțeles câtă nevoie are comunitatea de prezența lui. Mai ales cei mici. E mereu pe telefon, mereu în dialog cu voluntari, asociații, firme sau oameni de bine care doresc să-l sprijine în ceea ce face. Cu ajutorul lor, de ani de zile le oferă o masă caldă. Visează, pentru copiii din sat, pe care-i simte ca pe copiii lui, la o lume fără prejudecăți: „Prima oară când i-am dus în tabără la munte, la Durău, am ieșit pe la Pașcani. Și acolo este dealul acela mare cu eoliene. Și auzeam în autocar: «Am ajuns la muntiiii!» Era prima lor ieșire din sat și asta li s-a părut lor că e muntele. Atunci am zis că acești copii trebuie scoși de aici, trebuie duși să vadă lumea, trebuie investit mai mult în educația lor. Pentru că așa faci oameni. Dacă nu te ocupi de ei, pe urmă te întrebi de ce se comportă într-un anumit fel. Însă noi suntem obișnuiți să vedem mai degrabă efectul, nu cauza”.

Sâmbăta, la centrul social de la biserică, copiii de-a III-a fac ateliere. De curând au avut un atelier de teatru, urma unul de confecționat lumânări din ceară de albine, apoi altul de încondeiat ouă. Totul prin voluntariat, la apelul părintelui Tarniță. În agenda lui, sâmbetele sunt planificate pentru două luni de acum înainte. „Am avut aici și oameni care au venit voluntar pentru a le vorbi copiilor despre o meserie: un IT-ist, un mecanic, spre exemplu. Am vrut să le spună cum e viața lor, cum e meseria lor, să îi ajute să vadă un pic mai departe decât e orizontul satului”.

Proiectul esențial: grădinița socială

Însă cel mai mare vis al părintelui Adrian Tarniță e să reușească să construiască la Crucea ceea ce autoritățile statului n-au reușit niciodată - o grădiniță socială. E o nevoie stringentă în comunitate, o investiție în viitorul acesteia, care este reprezentat de copii, și ceva care va ră­mâne de utilitate pentru generații. Acum, gră­dinița funcționează în patru săli de clasă, trei în incinta școlii și una în clădirea unui mic centru social din sat. Însă numai copiii de la vârsta de cinci ani pot fi înscriși. Pentru cei mai mici nu există spațiu suficient. „Ei, acești copii ar trebui adunați într-o singură unitate, iar sălile lor să se elibereze pentru școală. De șapte ani, de când sunt aici, autoritățile n-au făcut ni­mic. Și nu pot sta cu mâinile în șolduri să privesc nepăsător la asta”, explică parohul.

Terenul pe care va fi ridicată grădinița, situat în centrul satului, a fost câștigat în instanță, iar acum demersurile au ajuns la faza de do­cu­men­tație pentru intabulare. Apoi vor fi obținute celelalte avize. Va fi, după cum spune părintele, o grădiniță cu patru săli de clasă, cu băi, cu toate dependințele, centrală, fosă septică. 120 de copii din sat vor putea fi înscriși. Grădinița va fi construită de biserica din sat, dar va fi ad­mi­nistrată de Inspectoratul Școlar Județean Iași, care va scoate posturi la concurs și va tri­mite aici educatori. Un astfel de parteneriat funcționează deja cu succes la Crucea în ceea ce privește clasa a III-a, care învață în centrul social de la biserică.

Deocamdată bani sunt doar pentru docu­men­ta­ție și temelia grădiniței, dar părintele e optimist că vor fi strânși pentru întreaga clădire. Știe deja că solidaritatea poate face mult bine. Și mai e convins că prin educație acești copii vor reuși să iasă din universul strâmt al satului lor.

Azi, centrul de la biserică e la dispoziția tuturor elevilor din școală, nu numai a celor dintr-a III-a, pentru că părintele îl vrea folosit la maxim. „N-am ridicat clădirea să stea aerul în ea. Dacă e folosită, e încă o șansă acordată copiilor”, obișnuiește să spună.

Copiii cresc, prind aripi, evoluează de la an la an - au fost în tabere, au văzut locuri noi, au început să descopere că lumea nu e mărginită, s-au disciplinat, au învățat reguli de igienă, înviorare, rugăciune. S-au schimbat foarte mult. Părintele e mereu acolo, în mijlocul lor, îi strânge în jurul lui, mănâncă cu ei, se joacă cu ei. E și părintele lor, și camaradul lor. „Mulți îmi spun: «Dar să facă statul, să facă Bolojan». Dar dacă noi tot stăm și așteptăm, lucrurile nu se schimbă în bine. Aș fi putut să-mi văd de Liturghie, duminica, să scriu predici frumoase și atât. Dar nu numai asta e misiunea noastră. Trebuie să lași o urmă, trebuie să știi că ai făcut ceva care rămâne. Iar în copii merită să investești”.