Perioada cea mai înfloritoare pe care a cunoscut-o Mănăstirea Cernica a fost marcată de prezenţa în fruntea lavrei a celei mai importante personalităţi din acel timp, Sfântul Calinic. Dintre toate mănăstirile care înconjoară Capitala, Cernica este cea mai uşor accesibilă pentru vizitatorul bucureştean sau pentru cei aflaţi în oraşul lui Bucur. Sunt doar 12 kilometri până acolo.
Abia depăşeşti linia de centură a zgomotosului Bucureşti, că turlele de la Cernica se ivesc undeva în partea dreaptă. În scurta călătorie te însoţeşte apa domoală a Colentinei care, pe măsură ce te apropii de mănăstire, se lărgeşte, dând naştere unui lac întins, numit tot Cernica. Cele două ostroave ale lacului au numele Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae, pe ele aflându-se bisericile şi chiliile călugărilor. De oriunde ai privi-o, mănăstirea apare ca o cetate înconjurată de ape care o apără. Dacă urci pe partea din dreapta a lacului, îţi răsare în faţă pe fondul albastru, lacustru, biserica albă închinată Sfântului Gheorghe, iar dacă poposeşti pe malul dinspre răsărit, te întâmpină vechiul zid de cărămidă, rămăşiţă a fortăreţei care era odată mănăstirea, evocând asedii, bătălii, băjenii petrecute deseori în această parte a lumii.
De la Grădiştea Florilor, la ostroavele rugăciunii
Patru veacuri de rugăciune şi nevoinţe călugăreşti neîntrerupte ne despart de anul 1608, în care marele vornic Cernica Ştirbei împreună cu soţia sa vorniceasa Chiajna ridicau, pe locul numit Grădiştea Floreştilor, o mănăstire cu hramul Sfântul Nicolae. Ca în multe alte cazuri, aici exista mai demult un locaş de închinare, care a lăsat locul ctitoriei boierului Cernica, dregătorul credincios al lui Mihai Viteazul, care îi confirma prin acte stăpânirea asupra mai multor sate din zona actualului judeţ Ilfov.
Aşadar, hrisovul prin care voievodul Radu Şerban, la 29 mai 1608, întărea daniile pe care marele logofăt, Ştirbei Cernica le făcea mănăstirii, reprezintă prima menţiune clară privind existenţa mănăstirii pe aceste locuri.
De-a lungul celor patru sute de ani, mănăstirea a parcurs perioade de avânt cultural şi duhovnicesc, dar a trăit şi vremuri grele de prădăciuni şi jafuri din partea turcilor şi tătarilor. După optzeci de ani de la pomenirea ei în hrisovul lui Radu Şerban, mănăstirea a fost închinată Mitropoliei din Bucureşti, apoi a devenit metoc al Patriarhiei Alexandriei, fiind reluată înapoi de români în 1751.
„Un bărbat de Dumnezeu insuflat“
Ciuma din 1738, care a pustiit ţara, şi schimbările de domni au făcut ca mănăstirea să decadă şi, în cele din urmă, să fie abandonată. Cassian monahul, primul istoriograf al Cernicăi, zugrăvea foarte sugestiv acele timpuri grele: „A rămas sfântul locaşul acesta cu totul pustiu şi nelocuit de nimeni mai bine de şaptezeci de ani şi se făcuse o pustietate foarte adâncă…“
În această stare deplorabilă găsea mănăstirea stareţul Gheorghe, pe la 1781. Văzând ruina în care se afla locaşul, ucenicul Sfântului Paisie de la Neamţ, însoţit de încă doi ieromonahi, a reaprins sfeşnicele, a gonit sălbăticiunile din altar, unde se cuibăriseră şerpii, a curăţat ostrovul de mărăcini, aducând mănăstirea la starea ei de odinioară. În hrisovul mitropolitului de atunci, Grigorie, este menţionat faptul că: „Ni-a trimis Dumnezeu pe preacuviosul stareţ Gheorghe şi i-am dat schitul Cernica ca să aducă părinţi cu viaţă de obşte, aşezând regulile şi orânduielile Sfântului Munte“, iar domnitorul de atunci, Nicolae Mavrogheni, spunea că „în sihăstreasca Mănăstire Cernica, ce este aproape de scaunul domniei, se nevoiesc 100 de fraţi călugări cu stareţul lor părăsind lumea, petrecând viaţă fără prihană cu posturi şi cu rugăciuni. Eu singur l-am văzut pe bătrânul Gheorghe şi de cuvintele lui foarte m-am folosit, că este un bărbat de Dumnezeu insuflat“.
Stareţul Gheorghe a inaugurat la Cernica nu doar o vieţă duhovnicească intensă, ci şi o activitate culturală de anvergură. Prin copierea şi traducerea de manuscrise religioase şi prin activitatea zugravilor bisericeşti formaţi aici sau veniţi de la alte mănăstiri, circulaţia manuscriselor era foarte mare.
32 de ani la mănăstirea dintre ape
Intrat în monahism la nici 20 de ani, viitorul Sfânt Calinic a fost mai întâi frate în obştea mănăstirii Cernica, unde a fost hirotonit în 1808 ca ierodiacon şi mai apoi preot. Din 1818 până la alegerea sa ca episcop la Râmnic, întâmplată în 1850, Sfântul Calinic s-a străduit să dea un nou suflu vieţii de nevoinţă a călugărilor cernicani. Totodată el s-a preocupat şi de înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare, construind şi chilii pentru tinerii care voiau să înveţe aici. Întemeind mai multe ateliere unde călugării puteau lucra pentru a asigura nevoile obştii, stareţul Calinic a făcut ca numărul monahilor să crească, ajungând la 350. Cunoscut prin puterea rugăciunilor sale şi prin milostenia pe care o arăta săracilor, arhimandritul Calinic s-a remarcat şi ca un ctitor de biserici. El a zidit din temelie între 1832-1836, biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, aflată în ostrovul mănăstirii, iar ca arhiereu a ctitorit Catedrala episcopală din Râmnic. Monah cu adâncă rugăciune, aşa cum o mărturiseşte şi acatistul închinat lui (Bucură-te cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori/ Bucură-te că tot cerul cu genunchii îl măsori/ Bucură-te cel ce-n lacrimi i-aduni soarelui izvor/ Bucură-te că-n suspinu-ţi cântă Dumnezeu de dor), Sfântul Calinic lăsa la sfârşitul vieţii sale pământeşti imaginea unui adevărat părinte al Bisericii, cu grijă faţă de credincioşii săi şi iubire neţărmurită către Dumnezeu. Iată ce spunea marele istoric Nicolae Iorga, despre personalitatea ilustrului ierarh: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie, şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. El încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu“.
▲
Focar de pictori, caligrafi şi miniaturişti
Stareţul Gheorghe aduce în mănăstirea pe care o conducea spiritul Muntelui Athos şi pe cel al mănăstirii Neamţ, unde exista o şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Se remarcă deci, în această perioadă o efervescenţă culturală manifestată prin traducerea de cărţi bisericeşti: cazanii, evanghelii, vieţi de sfinţi.
Din toate acestea mănăstirea mai păstrează astăzi doar foarte puţine exemplare, cea mai mare parte a lor fiind mutată la Biblioteca Academiei Române.
La Cernica a existat ca şi la Căldăruşani o şcoală de pictori bisericeşti. În colecţia mănăstirii descoperim un număr considerabil de icoane executate de călugări care au trăit aici, care semnau cu numele: David, Adam, Ghenadie monahul, Grigore Frujinescu zugravu. Se pot vedea totodată şi portrete ale stareţilor vestiţi ai lavrei Cernica: Gheorghe, Timotei şi Calinic. Dacă majoritatea manuscriselor de valoare care au fost copiate şi decorate aici au luat drumuri străine, mănăstirea posedă în schimb un număr însemnat de documente, originale sau în copie cuprinzând hrisoave ale domnilor prin care se acordă scutiri sau se confirmă anumite danii făcute obştii de la Cernica. Pe lângă documentele amintite, colecţia muzeală de la Cernica adăposteşte şi mai multe icoane şi picturi ale unor artişti reputaţi.
Icoanele cele mai vechi datează din secolul al XVII-lea reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul, iar din secolul XVIII datează o icoană a Sfântului Nicolae de origine grecească. Se pot vedea şi portrete ale stareţilor sau mitropoliţi care au păstorit mai înainte obştea de la Cernica, lucrări semnate de Gheorghe Tattarăscu şi Sava Henţia.
La muzeul mănăstirii mai pot fi admirate şi odoare preţioase, sfinte vase (potire aurite, cruci îmbrăcate în argint, evanghelii cu ferecături valoroase, un sfânt antimis datând din timpul lui Constantin Brâncoveanu, un chivot de argint din1793).
▲
Stareţul şi părintele lavrei Cernica
Ucenic al fostului stareţ Gheorghe, Calinic (Constantin pe numele său de mirean), născut la Bucureşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Sfântul Calinic a trăit din familie într-o atmosferă de rugăciune şi aleasă viaţă duhovnicească, trezind în el vocaţia monahală. A intrat la Cernica, a fost trimis de stareţ la Mănăstirea Neamţ, unde a făcut cunoştinţă cu intensa viaţă de rugăciune pe care o statornicise acolo Sfântul Paisie Velicicovski, iar mai pe urmă a călătorit la Muntele Athos, unde rămânea un an de zile, deprinzând aici tainele cunoştinţei duhovniceşti de la experimentaţii călugări aghioriţi. Întors în ţară, era ales la 31 de ani pe scaunul de stareţ al Cernicăi, în locul lui Dorotei, urmaşul lui Gheorghe. La Cernica se păstrează moaştele Sfinţilor Calinic şi Gheorghe, venerate în mod deosebit de mulţimea de pelerini care trece pragul mănăstirii.
▲
Loc de odihnă pentru boieri, domniţe, mitropoliţi
Situat în ostrovul Sfântul Nicolae, cimitirul de la Cernica datează de pe la 1720. Aici sunt înmormântaţi nu doar călugări sau preoţi, ci şi mireni apropiaţi mănăstirii, pe care au sprijinit-o material. Cimitirul are în incinta sa o mică biserică, închinată Dreptului Lazăr. Pisania acestui locaş ne spune că ea a fost zidită în timpul arhimandritului Gheorghe stareţul, „servind pentru prohodirea părinţilor încetaţi din viaţă“. Cel mai vechi mormânt se crede că este al unei fete, Ilina, fiica armaşului Cernica Stroescu care odihneşte în ctitoria părinţilor ei. Un alt monument funerar artistic realizat este cel al domniţei Alina Ştirbei, fiica domnitorului Barbu Ştirbei. De asemenea, pelerinul care se pierde pe aleile cimitirului poate descoperi morminte ale marilor familii de boieri Greceanu, Filipescu, Bălăceanu, ale banului Tudor Văcărescu, care stau alături de cele ale marilor mitropoliţi Nifon, Conon, Atanasie Mironescu.
Tot aici se află şi cavoul marelui scriitor din secolul XX, Gala Galaction, al pictorului I. Ţuculescu şi al istoricului ardelean I. Lupaş. În 1993 a fost îngropat în cimitirul mănăstirii cel mai mare teolog român al secolului trecut, părintele Dumitru Stăniloae, lângă care se odihneşte soţia sa, Maria.
