De vorbă cu părintele paroh Marcel Popa, într-una din stranele Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din localitatea doljeană Dăbuleni, Protoieria Craiova Sud. Astfel ne-a prins amiaza unei zile dogoritoare de iulie. În răcoarea înmiresmată a sfântului lăcaş, vechi de la 1850, am putut desluşi aspecte ale misiunii preotului pus faţă în faţă cu plecarea în străinătate a unor enoriaşi, cu obiceiurile greşite şi superstiţiile localnicilor, fără a uita de memoria de ieri şi de azi a bisericii zidite, a cărei uşă ni s-a deschis cu bunăvoinţă.
Credincioşii noştri sunt oameni la fel ca ceilalţi. Când e timp de credinţă, este, când e de muncă, ne cam părăsesc, pentru că trebuie să-şi câştige existenţa, timpul de vară este solicitant în agricultură. Oamenii nu au timp liber la dispoziţie. La ora 23:00, ei tot în bostănărie sau în sere sunt“, spune preotul Marcel Popa, care slujeşte de 26 de ani la altarul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din satul său natal. Nu este singur. Îi sunt alături preoţii Dacian Ţoc Drăghici şi Cornel Preda.
„Dăbuleniul este oraş numai în acte, el rămâne sat. Iar condiţia preotului de sat este din ce în ce mai grea. Nu mai e ca altădată, când, poate, preotul beneficia de ajutoarele credincioşilor. Astăzi, nu mai vine un credincios măcar pentru două ore să facă muncă voluntară în curtea bisericii. La mijloc e lupta pentru existenţă. Nu le mai vine nimic din nici o parte. O parte dintre tineri nu prea au servicii, trăiesc din pensiile bătrânilor, aşa că sunt forţaţi să muncească pământul, pentru că nu au alte venituri. Tinerii au fost crescuţi cu munca şi trebuie să meargă înainte, li se ordonă. Au o obligaţie morală faţă de bunici şi să nu vă imaginaţi că sunt nişte bătrânei obosiţi, epuizaţi. Nu. Au la 60-70 de ani şi muncesc în continuare“, arată în notă realistă parohul.
Totuşi, misiunea duhovnicească trebuie să fie rodnică.
„Misiunea e mai grea în zilele noastre. Cu ocazia înmormântărilor mai ales, pentru că acum vin mai mulţi, îndemnăm oamenii să aibă frică de Dumnezeu, dându-le şi exemplul decesurilor năprasnice, când le vorbim despre situaţia celui neîmpărtăşit, neunit cu Hristos“, explică părintele Marcel Popa.
„Valorile satului nu pot fi înlocuite cu nici un Occident“
Parohul bisericii ocrotite de Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă, aminteşte cu necaz despre un fapt constatat, de altfel, la nivel naţional, şi anume scăderea natalităţii: „Se nasc tot mai puţini copii şi mor tot mai mulţi oameni în parohia noastră, care are în jur de 1.130 de familii. Dacă facem calculul, paritatea este de un singur născut la şapte decedaţi.“
Părintele Marcel Popa îşi cunoaşte bine enoriaşii. El spune că în jur de 10-15% dintre locuitori sunt plecaţi în străinătate, dar se întorc, deoarece „dăbuleanul este legat de pământ. Când se întorc din străinătate, trec şi pe la biserică, şi mă refer la cei care respectă valorile satului, pentru că satul are valorile lui, care nu pot fi înlocuite cu nici un Occident. Dorul de ţară, de sat, de copilărie, vizita preotului, obiceiurile de lăsatul secului în Postul Mare, colindatul, toate acestea nu pot fi şterse. Cu toţii îşi manifestă părerea de rău după locurile natale.“
Pentru copiii celor plecaţi în străinătate şi lăsaţi în grija celor de acasă, preotul spune că are în derulare diverse programe şi parteneriate: „În perioada Postului Mare facem convorbiri duhovniceşti şi trăim fiecare zi conform învăţăturii sau programului liturgic pe care ni-l propunem.“
„Avem de înfruntat superstiţiile unora“
Preotul Marcel Popa admite: „Obiceiurile cele mai frumoase sunt legate de cultul morţilor, dar avem de înfruntat superstiţiile unora dintre oameni legate de dezlegarea picioarelor morţilor. Le interzicem să dezlege picioarele morţilor. Nu-i spovedim şi nu-i împărtăşim pe oamenii care fac contrariul. Cu aşa-zisele vrăjitoare, care dau în bobi sau citesc în cafea, aplicăm acelaşi tratament - pedeapsa e şi pentru cei care merg la vrăjitori - ceea ce este o ruşine în comunitate. Încep să fie chiar marginalizaţi de cei care îi cunosc. Insistând în munca noastră de a ne lupta cu obiceiurile greşite pe care le avem în zonă, câştigăm. Rânduiala bisericească e lege şi trebuie respectată.“
Altar trecut prin vremuri, vechi de 163 de ani
Biserica Parohiei Dăbuleni II a fost construită în anul 1850 şi târnosită în acelaşi an, în data de 14 octombrie, cum reiese din pisanie. La acea vreme, stă scris în istoricul sfântului lăcaş, era „construită din cărămidă subţire şi acoperită cu stuf, cu tavan de scândură, vopsită albastru, iar pe acest fond erau pictate stele. În interior, înălţimea de la pardoseală la tavan era de 2,50 m“.
Dintre preoţii care au slujit aici se cunosc: Ilie Florescu, Grigore Dăbuleanu, Ilarion Popescu, Dumitru Benghea şi Pascu Păsculescu. Cel din urmă a hotărât, împreună cu obştea parohiei, să construiască o nouă biserică pe locul unde astăzi este şcoala, confecţionând atunci şi 200.000 de bucăţi de cărămidă. Moartea preotului Păsculescu a însemnat şi sistarea lucrărilor de construcţie. Între anii 1938 şi 1949, la parohie au slujit următorii preoţi: Ioan Mantea, Constantin Colac, Ilie Tudoran şi Dumitru Popescu.
Repararea radicală a bisericii a avut loc odată cu venirea preotului Marian Marinescu ca paroh şi în urma îndemnului, din 8 septembrie 1948, al episcopului Iosif al Râmnicului.
Lucrările au început la 1 septembrie 1949 şi au fost terminate la 1 septembrie 1950. Maiştri au fost Nicu Văvulescu-Daneti şi Mihail Cebuc din Dăbuleni. Pictura în frescă a fost începută la 1 aprilie 1951 şi a fost finalizată la 29 august 1951 de pictorul Ion Minulescu, Bucureşti. Sfinţirea a făcut-o la 14 octombrie 1951 mitropolitul Firmilian al Olteniei.
După alte reparaţii şi îmbunătăţiri aduse bisericii, în ziua de 7 noiembrie 1982 s-a oficiat resfinţirea bisericii de către vrednicul de pomenire mitropolit Nestor al Olteniei.
Acum, biserica este în stare bună, are o bibliotecă nouă şi un monument închinat eroilor români căzuţi pe front în cele două războaie mondiale.
