Noua mănăstire „Sfânta Ecaterina“, din judeţul Teleorman, scoate din anonimat, înnobilându-i istoria, o veche aşezare de la graniţa câmpiei cu munţii: Tătărăştii de Sus. O aşezare unde inima locului dimpreună cu inima aşezământului monahal „vibrează în aceeaşi suflare de viaţă, uneori molcomă precum apele de câmpie, alteori tumultuoasă, asemenea pâraielor de munte“, cum sugestiv se spune în istoricul mănăstirii. Zid în zid cu ruinele unei vechi curţi boiereşti, o obşte de numai şase vieţuitori se zideşte astăzi în pacea lui Hristos.
Cetatea Soarelui. Aşa numeau localnicii de odinioară biserica şi curţile medievale din cărămidă, ridicate în Tătărăştii de Sus, aşezare atestată documentar la 1538. Monumentul istoric se cheamă Ruinele Curţilor Bălăceanu, după numele familiei de boieri, căreia tradiţia îi atribuie ridicarea impunătorului aşezământ, începând cu anul 1777. În 1798, în paraclisul curţii, Zoiţa Bălăceanu îl îngropa pe Anghelache Amiras de la Enosu, soţul său, pentru ca în 1817, într-un moment de slăbiciune, aceeaşi să-i dăruiască proprietatea lui Ştefan Bellu. Dar acesta o lasă să se ruineze. În timp, cutremurele, furturile şi degradările au transformat Cetatea Soarelui, locul permanent scăldat în lumina astrului zilei şi în cea ziditoare a Creatorului, într-o sălbăticie. Zidurile curţii s-au năruit treptat, istoria s-a neantizat, buruienile şi gunoaiele au înmormântat cetatea transformând-o într-un loc oarecare, numit de localnici La Ziduri. Aici, în 2009, după două secole de sălbatică uitare, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, s-a pus piatra de temelie a actualei mănăstiri.
Lupta pentru linişte
Un pelerinaj la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“, astăzi, are darul de a te purta concomitent în istorie, în legendă şi în taină. Câteva cruci deosebite din piatră, un dud singuratic şi zidurile vechii cetăţi aşază peste zgura vremurilor, deopotrivă, smerenie, tăcere, amintire şi pomenire. Iar moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, o anume stare, care te poartă spre înălţimi, ca pe aripile unui înger. Jur-împrejurul vorbeşte prin sine despre cum se poate curăţa şi lumina un loc atunci când slujitorii Mântuitorului Hristos îl desţelenesc, înomenindu-l prin rugăciune, smerenie, muncă, jertfă şi nevoire. Prin zâmbet şi tăcere. Aşa cum aveam să-nţelegem cunoscându-i pe maica stareţă Elefteria Covrig, care zâmbeşte şi nu se plânge niciodată, pe părintele duhovnic Serafim Dobrin şi pe celelalte surori ale obştii.
Maica Elefteria Covrig, stareţa mănăstirii, de 27 de ani în monahism, ne primeşte zâmbind şi ne poartă prin tot ansamblul. „Vieţuim lângă nişte ruine, în mijlocul unui sat şi, din acest motiv, adaptarea este ceva mai dificilă. Nu avem liniştea pe care ar trebui să o aibă o obşte. Dar, căutând-o, o descoperim în rugăciune, în slujbe, în ascultările zilnice. Munca ne aduce şi ea liniştea de care avem nevoie. Cea mai importantă ascultare a noastră acum este ridicarea bisericii, căreia i-am turnat fundaţia, zidirea corpului de chilii şi a trapezei. Deocamdată, slujbele se ţin într-un paraclis care se sprijină de unul din zidurile curţii boiereşti. Trăim în mijlocul vacarmului acestei lumi, ne luptăm să dobândim liniştirea, dar fiecare din noi gândim la mântuire. De aceea nu ni se pare greu. Prin ascultare şi tăcere suntem mai aproape de Dumnezeu. Şi lucrul acesta este cel mai important“, ne mărturiseşte, după lungi tăceri, maica stareţă Elefteria.
„Spitalul“ sufletului
După ce ne-am închinat în paraclis şi am vizitat impresionanta curte boierească, ne-am retras în clădirea stăreţiei, unde am continuat dialogul cu părintele duhovnic, ieromonahul Serafim Dobrin. „Am venit aici în 2009, în Săptămâna luminată. Începuturile au fost grele. Nici acum nu sunt uşoare. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuşi să împlinim ceea ce trebuie să împlinească orice monah. Vom reuşi să scoatem din anonimat Tătărăştii de Sus. Aceste ziduri vechi sunt încărcate de rugăciune, de istorie. Şi nouă ne dau puterea să mergem mai departe. Îi spuneam maicii stareţe la început că aş sta aici şi sub o folie, pentru că îmi plac aceste ziduri. Când ne-au văzut prima oară, localnicii au fost puţin speriaţi. Nu văzuseră niciodată călugări. Unii mă întrebau fel de fel de lucruri, alţii îmi adresau înjurături, urlături, fluierături. Iar curtea era ca o pădure sălbatică. A trebuit să o domesticim. O vară întreagă, împreună cu o soră mai în vârstă, am tăiat remorci întregi de buruieni, lăstari, pomi şi am făcut curăţenie. La primul hram, Preasfinţitul Părinte Galaction a spus celor prezenţi la predică un lucru foarte frumos: „Parohia e dispensarul, mănăstirea e spitalul. Aici, în mănăstire, e spitalul unde se vindecă bolile sufletului. Aici sunt doctori de gardă tot timpul!“ După acel moment, oamenii au început să vină şi la noi. Uneori, paraclisul devine neîncăpător. Mai ales la Crăciun, la Paşti, la Bobotează, la hram. Vin multe familii de tineri. Şi lucrul acesta ne bucură foarte mult“, mărturiseşte părintele.
Sensul jertfei
Tradiţia spune că din subsolurile acestei vechi curţi boiereşti pornea un tunel care ducea până la Mănăstirea Glavacioc. Şi că aici se afla poarta de intrare în Regat. Cei ce veneau cu cereale din câmpie urcau spre Rucăr-Bran şi le schimbau pe lemne. Se mai spune că aici cei care nu puteau plăti vama munceau trei zile la ziduri. Aşa s-ar fi ridicat impunătoarea curte. Aceste fapte din vechime poartă în semnificaţia lor sensul unei tainice jertfe, al libertăţii şi unităţii spirituale de neam ce caracterizează,în aceeaşi măsură, atunci şi acum, viaţa creştină românească. Exact acest adevăr exprimă astăzi şi nevoirea obştii maicii stareţe Elefteria care, în zâmbet şi într-o tăcere adâncă, zideşte în prezentul tumultuos al Tătărăştilor de Sus pacea lui Hristos.
