Sfânta Lucia și Caravaggio de la Siracuza

Orașul lui Arhimede este unul dintre cele mai vechi din lume, înființat de coloniștii greci din Corint în anul 733 î. Hr. și fostă capitală a bizantinilor în vremea împăratului Constantin al II-lea (660), deși pentru puțină vreme, acesta se dăruiește călătorului spre explorare potrivit nivelului de așteptare al fiecăruia. Mă îndreptam spre Siracuza cu gândul de a vedea tabloul lui Caravaggio din Biserica Santa Lucia al Sepolcro, biserică ridicată deasupra catacombelor unde și-a aflat sfârșitul Sfânta Lucia, martiră din secolul al IV-lea și patroană spirituală a orașului. Despre sfânta nu știam nimic, spre rușinea mea, aflasem despre ea datorită celebrității lui Caravaggio, așa cum și despre el aflasem detalii biografice din excelentul roman al lui Radu Paraschivescu „Fluturele negru”.

Știam că Apostolul Pavel poposise în oraș pentru trei zile în drumul lui spre Roma, dar nimic mai mult. Despre Sfânta Lucia aveam să aflu că s-a născut în Siracuza în anul 283 și a suferit moarte martirică în 13 decembrie 304 pentru credința sa în Mântuitorul Hristos. Este ocrotitoarea medicilor oftalmologi, a vederii, a orbilor și a lucidității minții, poate și datorită faptului că ea a fost orbită de torționarii ei. Cumva, martiriul ei mi-a adus aminte de cel al Sfintei Tecla, o altă martiră care a ales viața cu Hristos în locul unei vieți confortabile cu păcatul.

Rămasă orfană de tată la o vârstă tânără, mama ei decide să o logodească cu un tânăr de neam bun din cetate pentru a-i asigura un viitor lipsit de griji. Asupra lor a venit o încercare grea mai apoi: Eutihia, mama Luciei, se îmbol­năvește de curgere de sânge și nu află vindecare decât la mormântul Sfintei Agatha din Palermo, ocrotitoarea Cataniei, care i se arată în vis Luciei spunându-i că mama i-a fost vindecată datorită rugăciunilor ei, iar ea, Lucia, va deveni una din miresele lui Hristos. Recunoștința lor s-a manifestat printr-o grijă față de bolnavi, săraci și orfani, prin daruri oferite bisericilor, risipind averea pe care spera să o dobândească logodnicul Luciei. Denunțul lui în fața guvernatorului Siracuzei duce la arestarea Luciei și supunerea la o mulțime de cazne pentru refuzul ei de a se lepăda de Hristos.

Martiriul ei a făcut ca mulți păgâni să se boteze. Moaștele ei au poposit în mai multe locuri până să-și găsească odihna în Biserica Geremia din Veneția.

Pe locul în care a fost martirizată Sfânta Lucia a fost construită o biserică în perioada bizantină, în sec. al VI-ea, deasupra catacombelor care stau mărturie despre acel eveniment, biserică reconstruită în perioada nomadă (sec. al XIII-lea), restaurată în sec. al XIV-lea și reconstruită după cutremurul din 1693. Biserica este grandioasă prin simplitate și volum, flancată de Capela Mormântului, o construcție octogonală din secolul al XVII-lea, ce adă­postește o statuie a sfintei, făcătoare de minuni.

Caravaggio este angajat să picteze scena cu Sfânta Lucia

După mutarea moaștelor sfintei la Constantinopol și mai apoi la Veneția, biserica a intrat într-o perioadă de declin constant. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cultul Sfintei Lucia a cunoscut un reviriment și implicit interes pentru locul ei de înmormântare. La inițiativa Senatului din Siracuza s-a renovat biserica și s-a comandat lui Caravaggio pictarea, pentru noul altar, a unui tablou cu scena „Înmormântarea Sfintei Lucia”.

Caravaggio ajunge la Siracuza în 1608, în timpul exilului său pentru a evita pedeapsa capitală. Aici este găzduit de prieteni influenți care îi comandă un tablou „Înmormântarea Sfintei Lucia”, pentru biserica sfintei din afara zidurilor orașului - „Santa Lucia al Sepolcro”.

Tabloul surprinde momentul solemn al înhumării într-o încăpere subterană ce seamănă cu catacombele. Dimensiunile tabloului sunt impresionante și a fost realizat într-un timp foarte scurt, între octombrie și decembrie 1608, înainte de prăznuirea sfintei din 13 decembrie.

Pentru Caravaggio este cea mai mare pictură a sa din Sicilia, va mai realiza două la Messina: „Învierea lui Lazăr” și „Adorarea păstorilor”, printre ultimele lucrări ale sale.

Tabloul din Siracuza este executat pe patru pânze de cânepă cusute vertical într-o paletă cromatică de roșu și maro. În prim plan apar doi gropari care sapă mormântul sfintei ce zace ne­însuflețită în imediata lor apropiere. În plan secund, câteva personaje din dreapta scenei sunt martore la evenimentul dureros. Acțiunea este concentrată în jurul celor două figuri enorme ale groparilor care încadrează trupul sfintei. Întunericul pare rupt de un fascicul de lumină care scoate în evidență trupurile groparilor, dar și trupul sfintei, care este fixat de privirea tristă a chipului luminos al diaconului. Toate aceste elemente sunt un efect tipic al clar­obscurului.

Experiența martiriului este descrisă de artist fără a idealiza victima, o înfățișează în toată neputința morții, în care groparii devin „elementele centrale” ale ultimului act, singurii oficianți de drept care domină întregul supliciu. Alegerea stilistică a artistului se concentrează pe ideea durerii ca mesaj, dar și pe necesitatea compasiunii față de cea care participă la acea înhumare - sfânta. Tristețea acesteia pare luminată de moartea care o izbăvește de supliciul îndurat. Ambivalența dintre pace și durere, dintre solemn și visceral, dintre lumină și întuneric, ne propune, peste timp, o reflecție profundă asupra martiriului din perspectiva mărturisirii de credință.

Viziune a lumii modelată de gândul morții

Giulio Carlo Argan ne face atenți că moartea, în „poetica” lui Caravaggio, nu este trecere la o altă viață, ci este evenimentul care fixează realul într-o condiție limită de absolută irelativitate, de contrast față de neființă. Realismul lui Caravaggio este o viziune a lumii modelată de gândul morții în loc de cel al vieții, de aceea este nenatural, antiistoric, anticlasic, dar este în schimb disperat religios.

Argan crede că în spatele realistei evidențe a morții se ascunde un gând care avea mare răspândire în baroc și nu doar în cel italian, că viața este un vis, iar moartea o bruscă deșteptare. Realitatea este întotdeauna tragică și nu din cauza unei tragedii a ei, ci una a noastră.

Poate pentru acest realism al lui Caravaggio alergăm să-i vedem picturile pe unde sunt expuse în lume. Ar fi multe de spus despre pictura lui Caravaggio, despre felul în care pendulează între o concepție religioasă vagă reformistă și una riguros catolică de care amintea și Argan în studiile sale.

„Pitorescul sublimului”, care e atent la viața și obiceiurile oamenilor de jos, această viziune socială mai largă, ne face să ne simțim asumați în pânzele sale. Chiar dacă arta lui Caravaggio s-a desprins de canoanele tradiției liturgice, forța Duhului o străbate într-un fel miraculos.

Am plecat din Siracuza mul­țumindu-i sfintei de acest dar: „Bucură-te, Sfântă Muceniță ­Lucia, neînfricată păzitoare a ­fecioriei!”.