Sihăstria de sub vârful Leaota

Este un loc în care simţi că îţi cresc aripi... De 13 ani, la cota 1.000 din Munţii Leaota, într-o poiană, priveghează Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului". Această strajă a credinţei dâmboviţene de pe firul râului Ialomicioara, aflată la 9 km de localitatea Runcu, este făcută din tăcere. Este acea tăcere fără de care nu ţi-ai putea auzi harpa sufletului vibrând la şoaptele rugăciunii. Aici, până şi pădurea se roagă. Iar sufletul se scaldă în libertate. Libertatea în Cuvânt.

Sfinţii Părinţi spun că pe cel ce nu a ajuns la măsura liniştii, liniştea îl omoară", murmură un glas de femeie. "Liniştea, liniştea desăvârşită…", se frânge iarăşi în cuvinte vocea străină, care prinde chip de-abia după ce închid cu totul uşa lumii în urma mea. Sunt departe de orice formă de "civilizaţie", dacă acesta este cuvântul potrivit pentru lumea în care trăim… Înaintez într-un adânc veşted de pădure şi intru pe o altă uşă. Cu prag mult mai înalt! Imposibil de trecut, dacă nu te faci mic. Cu cât eşti mai mic şi ţii capul plecat, asemenea unui pom încărcat de roade, cu atât ajungi mai uşor în lumina de dincolo. A grădinii Maicii Domnului.

Vorbele înşirate ca pe metanie ale maicii Paisia Silivăstru, stareţa mănăstirii dâmboviţene din Munţii Leaota, îmi rezonează tot mai clar în minte. Îi recunosc imediat înfăţişarea, identică cu a aceleia care mi-a strecurat liniştea în urechi. Aşadar, n-a fost vis. Sădită în pustietatea Bucegilor, mănăstirea este un loc căruia cu greu îi mai poţi găsi astăzi pereche. Impresionează prin frumuseţea simplităţii sale.

La început a fost… nimic

"Nu m-am gândit vreodată că o să fac mănăstire", spune părintele Iachint, duhovnicul sfântului lăcaş, senin şi blând. Ridicarea altarului în cinstea Maicii Domnului (cu hramul Sfântul Nil, Nicodim, Ioan Iacob Hozevitul) se datorează ascultării primite din partea vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist, imediat după întoarcerea tânărului monah în ţară, de la Muntele Athos, unde s-a nevoit cinci ani. N-ar fi reuşit de unul singur, dacă n-ar fi fost ajutat de câteva suflete mistuite de dorul după Dumnezeu - maica Paisia şi maica Marina - venite de la Mănăstirea Tismana.

"Am plecat pentru mai multă linişte şi mi-a plăcut că se face Sfânta Liturghie noaptea, după rânduiala din Sfântul Munte", îşi explică maica stareţă Paisia alegerea, făcută în urmă cu 13 ani, de a pleca din vatra spirituală gorjeană, unde a vieţuit 16 ani.

Cu mâinile goale, dar cu inimile dogorite de cuiul de foc al rugăciunii, cele trei feţe monahiceşti au urcat în munţi. Într-un loc unde nu era nimeni şi nimic, în afară de Dumnezeu.

"Nici mâncare, nici sobe, nici lemne nu am avut. Primăvara, când ieşeau verdeţurile, făceam o fiertură cu puţin orez, şi aşa am dus-o. Ne-am adăpostit într-una din cele două case, pe care le-am găsit în paragină, rămase de la cooperativa de administrare a păşunilor alpine", îşi aminteşte maica Paisia de perioada începutului. Deloc descurajaţi, cu rugăciune şi multă muncă, călugării au construit în iarna primului an biserica de lemn, care se poate vedea şi astăzi. Micuţ, lăcaşul de închinăciune este înveşmântat în straturi văruite, imaculate, în amintirea primei ninsori de sub care şi-a ridicat de la pământ crucile, ca să străpungă văzduhul, pentru totdeauna, biruitoare. La scurtă vreme, au zidit corpul de chilii, au pus la punct gospodăria. Orice colţ al incintei mănăstirii ai cerceta - nemaipomenind de solare, păstrăvărie, livada cu pomi -, rămâi impresionat de felul în care toate se îmbină armonios şi trainic.

Plata şi răsplata

Mulţi dintre cei care ajung la mănăstire, chiar dacă nu sunt la prima vizită, sunt copleşiţi de frumuseţea naturii, de linişte şi de ospitalitatea maicilor. Astfel de oameni fac parte din categoria prietenilor bisericii din munte, credincioşi care aleargă să ceară ajutorul Maicii Domnului ori de câte ori necazurile şi urâciunea acestei lumi îi copleşesc. La polul opus sunt cei lipsiţi de un minim bun-simţ, respect şi decenţă faţă de sfinţenia locului. În zilele călduroase, chiar şi în posturi, se adună gălăgioşi în apropierea mănăstirii, petrec pe ritmuri de muzică, iar după ce înalţă fumuri de grătare în toată poiana, lasă în urmă mormane de gunoaie. Una peste alta, de mai bine de un an, tihna pădurii, implicit a vieţii monahale, este răvăşită de exploatatorii forestieri, înarmaţi cu drujbe, tractoare şi maşini de tonaj greu, în urma cărora pădurea rămâne, pe zi ce trece, o dureroasă amintire.

Mulţi pelerini se gândesc cu strângere de inimă ca nu cumva, peste câţiva ani, tumultul să pună stăpânire pe altarul ridicat cu atâta efort, iar liniştea lui să devină, la rândul ei, amintire. Maica stareţă refuză asemenea gânduri şi are încredere că Maica Domnului nu îi va lăsa din braţele sale nici de această dată. Preacurata Fecioară "ne va păzi, pentru că noi am fugit din zgomotul lumii, ca să ne putem ruga mai mult pentru lume", îşi arată încrederea părintele Iachint. Monahul adaugă: "Mare este puterea lui Dumnezeu şi necunoscute sunt căile Lui", făcând referire la întâmplarea de acum 13 ani, când un miliardar rus şi-a dorit cu orice preţ pământul de sub mănăstire, cu intenţia de a construi o bază sportivă. Părintele povesteşte cum, la plecare, străinul i-a asigurat pe un ton ultimativ că se va întoarce şi le va lua pământul. Omul era convins că banii lui puteau cumpăra totul pe lumea asta. Nu a fost aşa. Părintele povesteşte pe un ton grav: "A plecat de la mănăstire nervos şi ameninţător… Din acea zi nu l-am mai văzut. A murit pe loc, după ce maşina în care era s-a izbit de un stâlp. Însoţitorul lui a scăpat cu viaţă, dar a rămas cu sechele grave pe viaţă." Afaceristul rus nu a fost singurul care a dorit acest pământ. Alţi câţiva bogătaşi l-au râvnit, fie pentru un hotel, fie pentru o bază de exploatare a lemnului. Nimic nu s-a ales din toate acestea. Maica Domnului a păzit locul pentru mănăstire.

"Să-l iubim pur şi simplu pe Dumnezeu"

Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" are doar cinci vieţuitoare. Cinci suflete neobosite se roagă şi muncesc împreună, se trudesc să se desăvârşească, cu răbdare, smerenie şi nădejde.

În timp ce smulge buruiana dintre firişoarele de morcovi adăpostite în solar, maica stareţă vorbeşte: "Viaţa de aici e mai aspră, maicile şi surorile care vin stau un timp şi pleacă. Trebuie să-ţi placă pustia şi nu mă refer la pustia pe care au avut-o Sfinţii Părinţi, nu ne putem noi compara, dar este aici o linişte deplină şi, dacă nu-ţi place, nu poţi rămâne". Ca şi cum mănăstirea ar trebui să fie un soi de pensiune, cu tot confortul necesar, lipsa electricităţii (minimul necesar este asigurat de două panouri solare), slujbele de noapte şi restricţiile alimentare (fără carne, şi trei zile pe săptămână post) îndepărtează pe cele care, inspirate de duhul lumii, uită că dragostea pentru Dumnezeu este necondiţionată.

"Slujba de noapte e cruce de aur. Cum poţi dormi şi să refuzi bucuria de a te ruga alături de îngeri, în biserică, noaptea, în linişte desăvârşită?", se întreabă duhovnicul ai cărui ochi (în care s-a picurat tot albastrul de pe tavanul bisericii, pe care el însuşi o pictează) se aprind ca doi cărbuni încinşi. Maica stareţă completează: "Trebuie să slujim întru simplitate. Să-l iubim pur şi simplu pe Dumnezeu. Să nu căutăm cuvinte înalte, o adâncime a unor stări sufleteşti pe care, poate, nu le înţelegem. Sfinţii şi călugării de demult au fost simpli, şi prin simplitatea lor Dumnezeu i-a ridicat. Simpli şi nevinovaţi…".

Chiar dacă în ziua de astăzi, în accepţiunea părintelui, pentru tineri "mănăstirea este o haltă, unde se opresc un timp, după care pleacă, caută altă mănăstire, şi tot aşa", maica Paisia se arată încrezătoare: "Omul poate să fie cât de decăzut, nu se ştie cum se întoarce într-o zi şi se pocăieşte şi se ridică mai sus decât te crezi tu singur că eşti. Numai Dumnezeu ştie judecăţile Lui, cum întoarce pe fiecare şi ştie dacă omul vrea să se întoarcă. Deci trebuie şi voinţă din partea omului, nu numai bunăvoinţă din partea Domnului".

Ofrandă, răbdare, speranţă

De 13 ani încoace, la mănăstirea din Munţii Leaota primesc răspuns la rugăciunile lor femeile care nu pot naşte prunci, paralizaţii şi bolnavii lipsiţi de orice speranţă. Cele câteva racle cu moaşte de sfinţi din altar, ruga părintelui Iachint, curăţenia locului şi credinţa oamenilor sunt tămăduitoare. În faţa catapetesmei din trupşorul bisericii, în taină, cu smerenie, credincioşii îşi desfac una câte una hainele patimilor. Primesc veşmânt nou, strălucitor, şi inima se face mai uşoară. Impresionantă este evlavia ţăranilor din satele învecinate, care nu o uită pe Maica Domnului. Ştiu că la ea găsesc scăpare din necazuri.

Indiferent de vreme, de kilometrii parcurşi de multe ori cu piciorul, oamenii urcă muntele mănăstirii şi lasă la altar, drept ofrandă, câte ceva din puţinul lor agonisit cu greu.

"Am plecat de la şase dimineaţa, am aranjat animalele şi am luat-o prin pădure. Iaca, acum e nouă ceasul. Asta e mănăstirea noastră. Ne-a scăpat de la greutăţi mari. Venim mereu. Am aşa o bucurie că am ajuns! Astăzi e sărbătoare mare, vremea e bună cu noi, îi păcat să stai acasă", spune nenea Eugen, un credincios din satul Râul Alb, un om vesel ca un copil, deşi are mult peste 50 de ani. Nu a venit singur. Este însoţit de soţie şi unul dintre copii, o fată, care îi seamănă leit. Cristina cea bălaie (să tot aibă vreo 20 de ani) nu a lăsat din mână tot drumul o găletuşă albastră, de 5 litri, plină cu ouă de găină, numai bune pentru pictura chipurilor sfinţilor din naos. "Numai Dumnezeu i-a trimis. Chiar aveam nevoie de câteva gălbenuşuri pentru pictura chipurilor de la Răstignire şi de Adormirea Maicii Domnului. Aşa s-a făcut totul aici la noi. Am adunat puţin câte puţin, cu răbdare, cu foarte multă răbdare", arată maica Paisia. Departe de a se fi încheiat, exerciţiul răbdării maicilor de-abia de acum înainte va fi pus la mari încercări. Construirea unei biserici de zid, unde să încapă toţi credincioşii veniţi la slujbele de sărbătoare, e cerută de oameni. O parte dintre ei, prea puţini însă, au contribuit la strângerea sumei necesare pentru zidirea celui de-al doilea altar pe stânca Muntelui Leaota.