„Slujirea aproapelui este o mare dăruire de sine”

Când vi se face dor de bunicii pe care nu-i mai aveţi, de o faptă bună, de o lecţie a înţelepciunii, mergeţi la Căminul pentru bătrâne din incinta Mănăstirii Pasărea, Ilfov, aflat sub coordonarea Arhiepiscopiei Bucureştilor, prin grija Sectorului social-filantropic şi misionar. Veţi întâlni multă dăruire de sine din partea monahiilor şi dovada că respectul pentru demnitatea şi integritatea fiinţei umane, ajunsă la apusul vieţii, nu este pe cale de dispariţie la noi în ţară.

Maica Mateea Mariş este unul dintre pilonii de rezistenţă ai aşezământului de ocrotire a bătrânelor (maici, surori, preotese, credincioase), de veghe încă de la construirea căminului, adică din anii ’90. A primit ca ascultare datoria de a fi responsabilul acestui stabiliment filantropic, dedicat persoanelor vârstnice şi persoanelor asistate social, primul de acest tip de după revoluţie, de lângă Bucureşti şi din cadrul Patriarhiei Române, locul care în continuare primeşte şi îngrijeşte persoane abandonate, nedorite de nimeni.

Urmaşă de nădejde a fondatoarei căminului, vrednica de aducere-aminte schimonahia Mina Stoicescu (1898-1988), şi a colaboratoarelor sale - monahia Mina Marta (†1998), monahia Pavelida Dinu (†2003), călugăriţa Mateea duce mai departe misiunea, lăsată testamentar de înaintaşe, alături de monahia Inocenţia Răducă, monahia Mina Salanţă, monahia Atanasia Ciorbagiu, sora Elena Mariş.
Absolventă de studii teologice, medicale şi psihologice, maica Mateea caută să aline împreună cu părinţii duhovnici ai mănăstirii şi cu personalul medical (reprezentat în mare parte de monahii cu studii de specialitate) durerea sufletelor şi a trupurilor bunicuţelor pe care le îngrijesc. Cele mai frecvente boli care le macină pe paciente sunt senilitatea şi accidentele vasculare. Monahia Mariş spune: „Se doreşte o îmbunătăţire fizică, nu numai spirituală, în sensul că de multe ori medicina sau tratamentele medicale spun că nu mai au alternative, însă prin terapia spirituală, prin rugăciune, persoanele reuşesc să îşi revină sau chiar să schimbe analizele în timp, cum e cazul doamnei Eleonora Pantazi.”
Doamna Eleonora a lucrat ani la rând într-un coafor, expusă (şi) efectelor nocive ale solvenţilor din vopseluri, care i-au şubrezit, în timp, sănătatea. Reuşeşte să şi-o recapete, zi după zi, în bolniţa Mănăstirii Pasărea, care „este un colţ de rai”, după cum vorbeşte emoţionată doamna Pantazi şi explică: „Avem linişte sufletească cu tot cu maici, cu zâmbetul lor, foarte cald şi bun. Au o putere nemaipomenită de răbdare cu noi. E pace multă. Ne simţim foarte bine, până la lacrimi. Un zâmbet şi o vorbă bună sunt mai eficiente decât cel mai bun medicament. Am ţinut neapărat să fiu aici la mănăstire, pentru că e mai multă linişte sufletească, aşa cum trebuie să avem în viaţa noastră de zi cu zi. Ne păcălim, zicem că trece timpul, să fumăm, să facem..., dar e rău ceea ce se face.”

„Important este să avem cu toţii mulţumire sufletească”

La ora actuală, aşezământul de binefacere găzduieşte 30 de bolnave, majoritatea persoane laice, cu pensii sau venituri foarte mici. În centru au prioritate măicuţele, preotesele şi persoanele dedicate vieţii Bisericii, ajunse la anii neputinţei. Maicilor şi celor care nu au susţinători le este asigurat tratamentul de căminul mănăstirii ilfovene. Majoritatea trebuie să-şi suporte cheltuielile de masă şi de cazare, lumină şi spălătorie. Costurile variază, în funcţie de gradul de dependenţă al internatului, între 300 şi 1.500 de lei.
Primele beneficiare ale căminului, de acum 24 de ani, au fost monahiile de la Pasărea. La început, instituţia a funcţionat cu o parte din personalul monahal. Pe parcurs, s-au adăugat maicile şi surorile care au revenit în mănăstire după ce au fost alungate ca urmare a Decretului 410 din anul 1959.
„Maica Mina Marta, ucenica schimonahiei Mina Stoicescu, a fost tare darnică şi a primit toate cazurile abandonate din Bucureşti care nu puteau fi primite în căminele de stat. Am avut capacitate şi de 40 de persoane. Cum a reuşit monahia Marta? Foarte greu, prin muncă voluntară. Până în anul 2003, am muncit voluntar, fără nici un fel de remunerare a personalului. Se asigurau doar cazare şi masă întregului personal. Inclusiv maica Mina, deşi era în vârstă, făcea voluntariat în zilele de sărbătoare. Munca într-un astfel de cămin a fost şi este asemănătoare celei dintr-un spital. Tot timpul trebuie cineva să supravegheze, prin rotaţie. În perioada iernii ne depăşesc cazurile sociale. Celor pe care nu putem să-i primim le dăm pachete. Important este să avem şi noi o mulţumire sufletească, că am făcut ca pentru Dumnezeu tot ceea ce am făcut, şi bolnavele, şi cei care ne cer ajutorul să fie mulţumiţi”, relatează călugăriţa-medic şi psiholog.
Căminul de la Mănăstirea Pasărea beneficiază de dotări corespunzătoare normelor europene. Deţine cabinet medical, cabinet de asistenţă socială, cabinet de asistenţă psihologică. Există maici infirmiere care lucrează la patul bolnavului, maici-medic (un specialist cardiolog şi un generalist), asistente medicale - monahii şi voluntari. Aceştia din urmă dau o mână de ajutor în zilele de sâmbătă, duminică sau de sărbători.

„Puterea rugăciunii ne scapă de orice”

„Slujirea aproapelui este o mare dăruire de sine pentru Dumnezeu şi pentru aproapele”, mărturiseşte maica Mateea Mariş cu ochii plini de lumină. Mângâie cu vorba, cu zâmbetul, cu privirea bătrâneţea încărcată de poveri, iar aceasta, docilă, se îmblânzeşte sub forţa iubitoare a tinereţii sale, al cărei nume (din lat. „maris”?) duce cu gândul la marea cea albastră, liniştită, cuprinzătoare ca într-o îmbrăţişare.
Armonia domneşte în căminul acestei mănăstiri. Maica Elisabeta Jianu are 83 de ani, a lucrat o vreme în Centrul pentru persoane vârstnice din cadrul complexului monahal şi continuă să fie de folos, supraveghind bătrânele şi însoţindu-le cu rugăciunea.
„Am avut grav bolnave, pline de răni, imobilizate. M-a întărit Dumnezeu să le pot îngriji. Puterea rugăciunii ne scapă de orice. Dacă te rogi pentru un bolnav şi ai credinţă, Dumnezeu îl îndreaptă. Nimic fără Dumnezeu. Rugăciunea să nu vă lipsească. Şi eu am fost bolnavă, am zis că mor, dar uite că Dumnezeu m-a întărit”, arată călugăriţa.
Anastasia monahia, în vârstă de 84 de ani, frumoasă la chip şi la suflet, citeşte Psaltirea aproape de suferinde. Se roagă mult, coase la maşina de cusut hainele bolnavelor şi e bucuroasă că poate ajuta, la rândul său.
„Dacă suntem aici, nu e păcat să nu ne rugăm? Psaltirea e bine primită oricând şi oriunde, şi la biserică, şi acasă. E o carte foarte importantă”, zice maica.
Doamna Ana a fost profesoară. Toată viaţa a ţinut cură de slăbire şi când a venit la căminul Mănăstirii Pasărea nu putea să înghită deloc. I s-a strâmtat foarte tare stomacul, era complet imobilizată şi nimeni nu putea să-i facă nimic. Încet, încet şi-a revenit. Acum, merge, mănâncă, citeşte.
Maica Exevia a împlinit 81 de ani în cămin. De aproape doi ani este îngrijită de maicile surori şi consimte: „Sunt mulţumită. Mă împac bine cu toată lumea. Le admir pe maici că muncesc foarte mult.” Tinerilor le dă ca sfat pentru a avea o bătrâneţe frumoasă: „Să aibă mulţumire sufletească.” Cum se capătă pacea interioară? „Spunând o rugăciune, un acatist în fiecare seară. Dacă nu ai credinţă, dacă nu-L ai pe Dumnezeu, e greu”, adaugă măicuţa.
Dincolo de neliniştea provocată de boli, de gânduri negre, care nu le lasă pe unele dintre suferinde să se împace cu viaţa, aşa cum a fost şi aşa cum este, o vorbă de speranţă, în loc de rămas-bun, a maicii Mateea Mariş rămâne neclintită: „Sufletele lor sunt mai odihnite aici.”