Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Suferă în tăcere precum bunul şi dreptul Iov“
De doi ani îşi duce viaţa în Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Are 81 de ani şi un cancer de piele care i-a măcinat jumătate din cap. Familia şi personalul medical al centrului spun că, în ciuda suferinţei, domnul Gheorghe Cocioc nu s-a plâns niciodată de starea în care se află. Se roagă permanent. Respiră în fiecare clipă cu nădejdea mântuirii.
„ Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează şi mântuieşte toată conducerea spitalului acesta, toţi medicii, toate asistentele, toate infirmierele. Doamne Iisuse Hristoase, întăreşte-i şi dă-le putere şi ţine-i sănătoşi să poată îngriji toţi bolnavii de aici. Doamne Iisuse, ascultă glasul rugăciunii mele. Ai milă de mine, Doamne, cu bunătatea şi cu îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele, spală cu desăvârşire nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu. Căci îmi cunosc prea bine fărădelegile mele şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Doamne Iisuse, ţine-mă treaz şi viu aici, în spital, ca să pot şi eu să ţin legătura cu Tine prin rugăciune. Facă-se voia Ta! Doamne Iisuse, eu Te slăvesc şi Te preamăresc, că a Ta este Împărăţia, şi puterea, şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.“ Astfel se roagă domnul Gheorghe Cocioc, de mai multe ori pe zi, cu propriile sale cuvinte, simple, spuse din inimă. Imaginea acestui om, cu întreg capul şi jumătate din faţă bandajate, impresionează nespus. Dar ceea ce emoţionează până la lacrimi este atitudinea sa demnă şi plină de credinţă. Asemenea lui Iov, care „socotea gunoiul palat şi rănile mărgăritar“, după ce se arată în alcătuirea Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, domnul Gheorghe consideră cancerul „mângâiere pentru suflet“.
„Tot ce ne dă Domnul este bun“
„Simt că am fost şi sunt ajutat. Îl avem pe Dumnezeu cu noi! Îl avem pe Domnul Iisus în inimă! Cei ce au o inimă bună şi curată vor vedea puterea Domnului atât aici, pe pământ, cât şi dincolo, în Împărăţia cerurilor, când se vor duce. Domnul Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, răstignit pe Crucea de la Golgota. Să credem în El, să nu-L părăsim, să nu-L uităm, că El ne ajută la orice pas“, vorbeşte bătrânul, sprijinit de braţul fiicei sale Elena. De când tatăl nu mai vede, doamna Elena este cea care îi poartă privirea pe geam, să cerceteze din când în când starea vremii şi a atmosferei din curtea Centrului „Sfântul Nectarie“, atinsă de aripa primăverii. Graţie memoriei vizuale, domnul Cocioc se lasă dus de fiica sa acasă, la nepotul drag, care „este bine, cuminte, lucrează, tati! O să vină şi el la matale“ şi, în cele din urmă, poposeşte, îndelung, la patul soţiei sale, paralizată de doi ani. „Cum se mai simte? Mănâncă? Aveţi grijă de ea, tată!“, mângâie cu vorba orbul înţelept.
Pentru toate câte i s-au dat, chiar şi atunci când durerile bolii se ascut şi se înfig ca nişte cuţite în trupul său istovit, domnul Gheorghe mulţumeşte proniei divine. Nu cârteşte, ci spune simplu: „Nu mă supăr că am cancer, că am orbit, că aproape am surzit. Tot ce ne dă Domnul este bun“.
Tot ce îşi doreşte este „să fie pace pe pământ. Tot poporul să fie credincios, să nu-L uite pe Dumnezeu şi să se roage Lui. Multă sănătate, înţelegere, voie bună în toate familiile din ţara asta! Ce-mi doresc pentru mine? Să mă ţină Dumnezeu Sfântul viu.“
„Suntem fericiţi şi acum“
Elena Cocioc spune că tatăl său a fost diagnosticat cu epiteliom bazocelular (cancer de piele) acum şase ani. A făcut mai multe transplanturi de scalp, dar boala a recidivat. Cauza cancerului se presupune a fi o aluniţă, crescută la o sprânceană, agresată în timp. „Când a aflat diagnosticul, tata nu s-a pierdut. A spus că are încredere în Bunul Dumnezeu. El a fost întotdeauna un om credincios. A spus că este o mângâiere pentru el această boală. Eu văd că nu se vaită. Suferă în tăcere precum bunul şi dreptul Iov, de care tata aminteşte mereu. Cu toate că are o boală foarte gravă, nu deznădăjduieşte. El tot timpul îşi face rugăciunea. De când a orbit, îl întreb ce vede şi mi-a zis că nu vede negru, el vede alb“, adaugă doamna Elena.
De anii senini, când familia era reunită şi sănătoasă, fiica domnului Cocioc îşi aminteşte cu încântare şi redă trăirile prin care trece în prezent: „Îmi amintesc că în această perioadă eram nelipsiţi de la Denii. Pregăteam împreună masa de Paşti. Eram fericiţi. Şi acum suntem, pentru că, oricât ar fi de greu, Domnul e lângă noi şi nu ne lasă. Mă gândesc că alţii sunt şi mai rău. Putea să fie şi mai rău, nu-i aşa?“
„Se roagă atât de frumos!“
Fără medici, asistente, infirmiere, voluntari, oameni asemenea domnului Gheorghe Cocioc, internaţi în Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“, nu ar putea duce povara bolii. De asemenea, prezenţa preotului este o binefacere pentru ei. Părintele Cătălin Niculescu de la Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc din Bucureşti le este alături de mai multe ori pe zi şi mărturiseşte că puterea rugăciunii şi a Sfintelor Taine face minuni. Impresionant este că personalul acestei unităţi medicale ce aparţine Bisericii poartă de grijă memoriei şi sufletelor pacienţilor săi trecuţi la cele veşnice prin organizarea, în fiecare lună, de parastase. Din 2013 până în prezent au plecat la Domnul 450 de internaţi, Centrul „Sfântul Nectarie“ având o capacitate de 28 de locuri, care nu rămân libere pentru mult timp, căci frecvent sunt aduşi „oameni răstigniţi pe crucea bolii“, după cum îi numeşte preotul Cătălin Niculescu.
„Orice clipă pentru aceşti oameni este o biruinţă asupra morţii, chiar dacă, aici, pluteşte în aer un miros al morţii. Diferenţa dintre noi, cei sănătoşi, şi cei de aici este faptul că noi mai avem timp. Ei nu-l mai au. Domnul Gheorghe Cocioc a înţeles asta. Tot timpul se roagă. E atât de impresionant că, după ce este pansat, caută în aer mâinile celor care l-au ajutat ca să le sărute. Pentru dânsul, fiecare zi este una a Învierii. Acum, stă în beznă, este orb, dar, de fapt, în interiorul lui este lumină, deoarece spune că vede alb. Este un exemplu de trăire pentru noi toţi. Noi ne plângem de lucruri mărunte, care sunt de fapt pozitive, dar nu se ridică la măsura aşteptărilor noastre. Iată că, atunci când omul nu mai are nimic, tot ce contează este timpul, pe care trebuie să-l câştige, şi Dumnezeu, la care trebuie să ajungă“, explică părintele Niculescu.
Adriana Căruntu, directorul centrului ocrotit de Sfântul Nectarie, pentru care serviciul este o a doua casă, locul la care este conectată tot timpul, vorbeşte, la rândul său, cu multă admiraţie despre bătrânul înţelept: „Domnul Gheorghe Cocioc a venit la noi în urmă cu doi ani. De fapt, fiica dânsului ne-a rugat dacă putem să-i ajutăm în situaţia în care mai are pe cineva bolnav în familie de care trebuie să se ocupe permanent. Prima dată, noi am observat cât de grav era bolnav. Avea cancer stadiul III. O parte din cap era deja măcinată de boală. Necesita să fie pansat în permanenţă. Cancerul a avansat lent, cumva i-a încercat răbdarea şi credinţa. I s-a terminat perioada de internare, a fost dus în altă parte, apoi a revenit şi, de aproape un an, îl ţinem în calitate de caz social în centrul nostru. Pe timp ce trece, boala avansează. Dacă înainte mai putea să zărească un pic, acum are aproape jumătate din cap afectat şi este acolo o rană vie, dar el se ţine tare şi este un exemplu în suferinţa lui. De câte ori trec pe la salonul dumnealui, în orice moment al zilei, îl surprind rugându-se mai întâi pentru semenii săi şi la sfârşit pomeneşte numele celor din familie şi al dânsului. Eu nu am văzut mulţi oameni sănătoşi care să se roage atât de frumos şi din suflet pentru cineva!“