Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Trăitori pentru o zi în duhul și lumina sfinților de la Robaia

Trăitori pentru o zi în duhul și lumina sfinților de la Robaia

Galerie foto (15) Galerie foto (15) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 29 Aug, 2021

Noi, oamenii, singularizați de o anumită atitudine față de viață și lume, trăim într-un duh anume care impregnează și ­geografia locului în care viețuim, individualizând-o. Spațiul din jurul mănăstirii arge­șene Robaia dăinuie și ­astăzi în duhul pustnicilor și sfinților care au viețuit aici și care vor continua să rămână trâmbițe ­nevăzute ale cerului, care ne cheamă să ne pătrundem de grija mântuirii. Deși pașii s-au stins de mult pe cărările acestor locuri, în urma lor au ­rămas rugăciunile și ­minunile, care ne dimensionează responsabilitatea, în calitatea noastră de cetățeni ai prezentului.

La mai puțin de 20 km de Curtea de Argeș, în comuna Mușetești, pe cursul pârâului Robaia, se află ridicată de veacuri, mai întâi schitul, apoi mănăstirea cu același nume, care amintește de creștinii luați robi de tătari. Întemeierea așeză­mântului monahal s-ar situa în prima jumătate a secolului al XIV-lea, cu mult timp înainte de recu­noașterea, în mai 1359, a Mitropoliei Țării Românești, care își avea sediul la Curtea de Argeș, de către Patriarhul Calist I (1355-1363) al Constantinopolului. Secole la rând așezământul a dăinuit în smerenie și jertfă, găzduind la vreme de restriște sfinți precum Sofronie de la Cioara, în 1764, apărător al drepturilor strămoșești ale românilor ortodocși ardeleni, sau Cuviosul Pafnutie-Pârvu Zugravul, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu Mutul, retras aici în adâncă reculegere după ce crucea ­încercărilor s-a abătut asupra ­familiei sale.

Mari „cercători la călugărie”

În decursul vremii, în această sihăstrie însă s-au nevoit și sihaștri dintre cei mai sporiți în post și rugăciune, unii dintre ei renumiți exorciști și lucrători ai Rugăciunii lui Iisus, după cum aflăm din studiul „Vetre de sihăstrie românească” al regretatului părinte ieromonah Ioanichie Bălan. Ei au trăit fie în obștea așezământului - egumenul Iosif și călugării Pafnutie, Ignatie, Nectarie, Nicodim, Vavila, Nicon, Cozma, Gherasim, Pahomie, ­Visarion și Ion, ultimul „supus ispitei frățești pentru călugărie” -, fie în pustie, prin pădurile din preajma schitului, precum Pamvă, Dionisie, Nicolae, Ioanichie, Agaton, Iason sau Bogoslov, „mari cercători la călugărie”. Puținele lor nume s-au păstrat scrise în „Catagrafia Eparhiei Argeșului” din anul 1808. Prezența, rugăciunile și duhul acestor sfinți și călugări retrași din lume la ­Robaia lucrează și astăzi, fie prin dăinuirea unor toponime - ­„Poiana Fântânea”, „Piscul ­Chiliei”, „Poienile Pustnicilor”, „Piscul Visarion”, „Grădina lui Dometie”, „La pustnici” -, fie prin minunile care se săvârșesc în ­mănăstire și în zonă.

În această vară, am trăit și noi câteva clipe în duhul acestor locuri, retrăgându-ne în noi înșine, precum Cuviosul Pafnutie-Pârvu Zugravul „în sine prin credință în liniștea rugăciunilor”, devenind, fie și numai prin aceste rânduri, „o ieșire din sine” către Dumnezeu, „printr-un ambivalent act de libertate interioară și exterioară”, cum caracteriza nevoirea sfântului Înalt­prea­sfin­țitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, în argumentul volumului „Sfântul Cuvios Pafnutie Zugravul de la Muscel”, apărut la Editura ­Arhiepiscopiei în 2017.

Zugravul și Rugăciunea inimii

Ghid în acest periplu spiritual ne-a fost maica stareță Siluana Teculescu, care ne-a mărturisit: „Știm foarte puține lucruri despre Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul, a cărui prezență o simțim aici permanent, mai ales de la canonizarea sa din 2017, cu data de prăznuire 7 august. Am găsit doar câteva pagini scrise de un stră-strănepot al său, arhimandritul Ghenadie Pârvulescu, stareț la un moment dat al Schitului Brebu din Prahova. Se pare că acest ieromonah ar fi deținut un jurnal pe care Sfântul Pafnutie-Zugravul l-ar fi scris aici, la Robaia, unde se retrăsese în 1731, după moartea celui mai mic dintre fiii săi, Gherasim”, ne spune maica stareță.

În cartea arhimandritului Ghenadie, intitulată „Biografia a neamului mieu Pârvuleștilor, cum în jos anume se arată scoasă de supt scrisu după izvoadele moșilor și strămoșilor”, concepută parțial în versuri, se pomenește de două surse scrise pe care le-a avut la dispoziție autorul: „Mărgărit manuscris” și „Albina”, o carte românească de vreo 300 de file, pe care preotul Ioan și feciorul său, Pârvu Mutu-Zugravul, „au găsit pe cale să însemne lucruri privitoare la viața lor”, după cum reiese din lucrarea lui Constantin Bobulescu, „Vieți de zugravi 1657-1765”. Din nefericire, cele două manuscrise sursă au dispărut într-un incendiu la 1855.

„Auzind că la Robaia era un loc cu multă liniște, prielnic rugăciunii, Sfântul Pafnutie a venit aici de la Mănăstirea Mărgineni pentru a se dedica rugăciunii isihaste. Nu mai picta nimic încă din perioada în care se afla acolo. Aici, sfântul cuvios a trăit într-o smerenie absolută, nelăsând nici o urmă. Nu se știe nici măcar unde îi este mormântul. Unii spun că s-ar afla undeva în dreapta bisericii noastre, în sensul de intrare în sfântul lăcaș, aproape de fresca care îl înfățișează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron. Alții, că sfântul ar fi fost înmormântat la vest de biserică, unde se află într-adevăr câteva morminte, dar numai ­două sunt autentice, adică păstrează trupurile unor părinți plecați la Domnul din obștea ­Robaiei. Deși nu-i cunoaștem locul de odihnă, noi i-am simțit prezența și ajutorul, la canonizare mai ales, un eveniment care a fost o mare provocare pentru noi. De asemenea, cine a alcătuit Acatistul și Paraclisul Sfântului Pafnutie chiar a fost inspirat de el. Toată zona din jurul mănăstirii a fost cândva plină de pust­nici. Despre ei nu se mai știe nimic. O maică mai demult ne spunea că știa de la bătrânii satului că pe Piscul Chiliilor, de pildă, trăiau 10 pustnici. Nu știm unde se află acest pisc. Doar în «Poienile Pustnicilor» există o troiță de lemn ridicată de obștea mănăstirii cu ajutorul localnicilor din Galeș, unde în fiecare an, la 1 septembrie, se săvârșesc o Sfântă Liturghie și Parastas pentru părinții care s-au nevoit acolo. E ceva tulburător, căci săpând locul nu am găsit oseminte, de parcă părinții ar fi dispărut cu totul. Dar le simțim tainica prezență. Mai este «Poiana lui Dometie», localizată undeva aproape de noi, spre pădure, unde a trăit probabil un călugăr eremit. Din păcate, la începutul secolului XX, s-au risipit urmele lor, părinții retrăgându-se spre locuri mai puțin umblate, pentru că începuseră exploatările forestiere”, ne mai mărturisește maica stareță ­Siluana Teculescu.

Maria, „sfânta” din Valea lui Maș

După ce am vizitat biserica veche, o bijuterie arhitectonică fără egal, atelierele mănăstirii, în care se confecționează veș­minte preoțești și alte obiecte de cult, după ce am admirat un portret al marelui sfânt zugrav și ne-am închinat la celebra lui icoană „Treimea de la Mamvri”, pictată în 1694, al cărei original se află la Mănăstirea Sinaia, despre care Nicolae Iorga spunea că „un mare pictor a lucrat aici”, ne-am adâncit într-o tulburătoare discuție cu gazdele noastre despre Maria. O femeie surdă, mută și oarbă, care a trăit într-o smerenie absolută în cătunul Valea lui Maș, fiind îngrijită în ultima perioadă a vieții și de maicile de la Robaia. O creștină luminată în întunericul său de duhul lucrător al sfinților și sihaștrilor de peste timp, pe care arhipăstorul locului a considerat-o sfântă. Povestea acestei femei este tulburătoare.

„Am cunoscut-o și eu. Noi am aflat târziu de Maria, căreia ­oamenii de pe aici îi spuneau ­«Muta». Ea se născuse nu numai mută, ci și oarbă și surdă, în Valea lui Maș, unde mai viețuiesc doar câteva familii. Această femeie a trăit lângă părinții ei până când ei au trecut la Domnul, după care s-a chivernisit singură, până la 84 sau 85 de ani, când a fost chemată și ea la Domnul. Maicile noastre mergeau să-i ducă mâncare și să o împărtășească. Avea un simț aparte, înțelegând că suntem monahii, de aceea nu se speria de noi. Era foarte prudentă. Când intra în casă bloca ușa pe dinăuntru, ca nu cumva să intre cineva la dânsa cu intenții rele. Maicile reușeau însă să dea la o parte bolovanul proptit în ușă și să intre. Dacă dormea, așteptau să se trezească, pentru ca să le simtă prezența. Maicile îi luau mâna și i-o purtau peste veșminte, peste acoperământul capului, ca să înțeleagă cine o vizitează. Și așa rămânea liniștită, pentru că știa cine erau musafirele. Și se bucura într-un mod anume: înălța ochii spre cer, cu mâinile ridicate în aer a rugăciune, și bolborosea ceva, probabil o mulțumire. Când maicile mergeau cu părintele să o împărtășească, intrau la bătrână mai devreme, pentru ca femeia să nu mănânce înainte de cuminecare. Preotul nostru venea mai târziu și o împărtășea. Uimitor era faptul că Maria, căreia i se punea o lumânare aprinsă în mână, știa când să deschidă gura, când să se apropie de linguriță, ca să primească Sfânta Împăr­tășanie! Eu cred că lumea ei interioară era mult mai bogată și mai curată decât o bănuiam noi, pentru că după ce lua împărtă­șania se lumina toată. În anul 2013, a plecat la Domnul”, ne spune maica stareță Siluana.

Tot despre această femeie credincioasă ne-a vorbit și maica ­Filoteia, care a cunoscut-o pe Maria Bolovan, cum se numea bătrâna, din copilărie, pentru că locuia nu departe de casa părintească a cuvioșiei sale.

„Mai avea o soră, Elena, care a plecat la Domnul înaintea ei. Fata Elenei nu a putut să o ia la ea pe mătușa sa, Maria. Tatăl bătrânei murise probabil pe front, pentru că nu l-am văzut niciodată. Mama sa era normală, la fel și sora ei, numai Maria se născuse cu aceste probleme. Învățase totuși să împletească ciorapi și vestuțe din lână, dădea mâncare la animale, cobora fân din pod, aducea apă de undeva mai departe de casa ei, își făcea câte ceva de mâncare și chiar câte o mămăliguță. La răsăritul soarelui privea spre cer. Noi, ­maicile, îi duceam mâncare, lemne, o ajutam să se pregătească pentru împărtășit, i-am reparat chiar și acoperișul casei, pentru că începuse să plouă prin el. Avea o cămăruță cu pământ pe jos, cu sobiță, în care locuia, și încă o cameră pe care nu o folosea. În spate mai avea o tindă în care ținea lemnele. Dacă deschideai ușa, simțea aerul rece și știa că a venit cineva la ea. Probabil că fusese obișnuită de mama ei să se împărtășească, pentru că o lua pe la parastase și oamenii îi dădeau pomana cu lumânarea aprinsă. Se supăra dacă o lovea cineva din greșeală sau când o mușca vreun câine. Atunci scotea niște sunete ciudate. Când trebuia să plecăm de la ea, simțea și venea după noi până în săliță, se uita spre cer și bolborosea ceva, probabil o mulțumire adresată lui Dumnezeu. Este înmormântată în cimitirul nou din Robaia. Avea vreo trei nepoate. Una, bolnavă de cancer, mai trecea pe la dânsa. Femeia aceasta ne spunea că a simțit mult ajutor de când începuse să o viziteze pe bătrână. Cred că trăiește și acum. Nepoata aceasta mergea la mătușa ei pe jos din Robaia până la Valea lui Maș, cam vreo 5 km, și ne mărturisea că nu simțea nici povara urcușului, nici coborâșul. Cu câteva zile înainte de a pleca la Domnul, vecinii au găsit-o pe Maria căzută în casă. Atunci a luat-o nepoata la ea, dar nu a mai trăit mult. Era foarte agitată, pentru că nu cunoștea nimic în noua casă. Înaltprea­sfințitul Părinte Calinic, arhiereul nostru, a cunoscut-o pe Maria și îi spunea «sfânta»”, ne-a spus maica Filoteia.

Risipitu-s-au urmele pămân­tești ale sfinților și sihaștrilor de la Robaia. Nici măcar mormintele lor nu se cunosc. Dar ele, cu siguranță, când Domnul va voi, se vor arăta ochilor noștri. Au rămas sigur rugăciunile și binecuvântările lor, dimpreună cu lumina din sufletul Mariei, care, cu siguranță, privind prin deschizătura ușii văzduhului, a văzut mai limpede decât noi ce se află acolo. Fie ca modelele acestor smeriți rugători să ne lumineze și nouă trecerea prin prezent, prin această lume rătăcită, făcându-ne mai curați la inimă, mai buni și, de ce nu?, mai potriviți pentru Împărăția cerurilor...

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Robaia  -   Biserici din Romania