Potlogi, din județul Dâmbovița, este Mogoșoaia numărul 2, mult mai puțin cunoscut, mult mai puțin frecventat, dar cu nimic mai puțin frumos decât acesta. În plus, are o istorie teribilă. A fost ridicat în şapte luni, a stat în picioare doar 16 ani, după care turcii l-au demolat cu tunurile și a zăcut în ruină 250 de ani. La jumătatea secolului 20 a intrat într-o restaurare în ritm de melc, după care renovarea s-a oprit și palatul a devenit depozit de cereale. Acum câțiva ani, a fost refăcut în sfârșit și azi arată impecabil. O minunăție care trebuie neapărat vizitată.
Pisania de la intrarea în palatul domnesc a fost dezvelită cu ocazia inaugurării, la 26 octombrie 1698, praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, în prezența Patriarhului Calinic al II-lea al Constantinopolului: „Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”.
Alături de strălucitorul palat nou-nouț se afla deja biserica, închinată Sfântului Dimitrie, înălțată tot de voievod, în 1683, pe când era mare spătar. Ulterior, Constantin Brâncoveanu a cumpărat moșia pe care avea să se ridice palatul, apoi întregul sat Potlogi și alte șase sate din zonă. Mult mai târziu, în 1904, biserica a fost renovată, lărgită, a căpătat un al doilea hram – „Sfântul Ierarh Nicolae”, a doua turlă și noi picturi. „Începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698)”, zice pisania. Oare am înțeles bine? Da, splendidul palat a fost construit și amenajat cu totul, inclusiv mobilierul, în șapte luni! Și cum: cu mijloacele sfârșitului de secol 17. Șapte luni de la fundație, nu „la roșu”, ci la inaugurare, adică finisat și dotat cu toate cele necesare. Ar fi bine să ia aminte constructorii de azi… Echipa condusă de boierul Mihai Corbeanu era compusă din italieni și români.
Un loc de popas la mijloc de drum
Cum familia Brâncoveanu avea treburi când la București, când la Târgoviște, tatăl socotise că le va prinde bine o reședință de tranzit. Fiul pentru care se ridicase palatul nu s-a bucurat însă de el decât până în 1714, când turcii au târât întreaga familie la Istanbul și, după trei luni de torturi inimaginabile, voievodul, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost executați.
Turcii însă nu s-au mulțumit cu atât: deși plecaseră din Țara Românească având în convoi 40 de care încărcate cu aur, ei erau convinși că domnitorul ascunsese undeva cea mai mare parte a averii sale. Așa că au descins la Potlogi și, știind ei ceva despre existența unei tainițe, dar nu și pe unde ar putea pătrunde în ea, au tras pur și simplu cu tunul în mândrețe de palat. Prin gaura făcută, au săpat în jos şapte metri. N-au găsit aurul și au plecat nervoși.
Gazda noastră, muzeograful Radu Nicolae, ne spune că și azi mai caută unii presupusa comoară. Desigur, nu prin subteranele palatului, ci prin zonă. Practic, după trei secole în care nu s-a descoperit nimic, nu se știe dacă familia Brâncoveanu era într-adevăr atât de bogată pe cât se credea.
Istorie dramatică
Demolat parțial de artileria turcă, palatul a rămas abandonat vreme de un sfert de mileniu! În 1954, surprinzător, puterea comunistă, probabil încercând să se legitimeze istoric, a decis să restaureze o parte dintre clădirile care reprezentau monumente istorice și/sau de arhitectură. Din fericire, Palatul Potlogi a fost pus pe listă. Din nefericire, renovarea s-a făcut extrem de lent, cu lungi pauze, iar în 1980, când era totuși aproape gata, a descins pe șantier Elena Ceaușescu. E ușor de imaginat ce părere avea despre a cheltui bani pentru restaurarea unui palat. L-a sunat pe Nicolae Ceaușescu la București și i-a cerut să ordone sistarea lucrărilor, după care clădirea a devenit… depozit de cereale. Nu pentru mult timp, însă, căci a rămas din nou abandonat vreme de 30 de ani, până când, în sfârșit, accesând fonduri europene pe un proiect ca la carte, întreg ansamblul a fost impecabil refăcut între 2011 şi 2015. Din ansamblul inițial, până în acel moment rămăseseră doar palatul (în stare jalnică), poarta și zidurile exterioare. Acum, întregul care acoperă 23.000 de metri pătrați înseamnă, pe lângă palat: poarta de intrare, încăperile corpului de gardă, locuinţele slujitorilor curţii, impunătoarea cuhnie (bucătăria), droşcăria („service”-ul de calești), vechea casă boierească și întinsele grădini în stil Versailles.
Cum era altădată
Cuhnia a fost construită ca o copie fidelă a bucătăriilor turcești și germane din acele vremuri. Este mare, cu vatra în mijloc, și folosea vase foarte mari, pentru că un ospăț al alaiului boieresc putea dura 15-16 ore, timp în care se serveau între 12 și… 60-70 de feluri de mâncare, inclusiv caviar și fructe de mare. Bucătarul-șef era german, iar preparatele, italienești, franțuzești și, desigur, germane. În prezent, cuhnia este muzeu, cu numeroase exponate specifice gătitului, aduse de la Curtea Domnească din Târgoviște. Apropo de gastronomie, de pe vremea lui Brâncoveanu datează nu numai prima Biblie tradusă în românește (chiar dacă scrisă încă în alfabet chirilic), ci și prima carte de bucate în limba română.
Droșcăria, adică atelierul de reparat trăsuri, nu mai exista în momentul startului restaurării, așa că a fost reconstruită integral, ca și zidurile de incintă, care separau Curtea de onoare, Grădina de legume și, preferata lui Brâncoveanu, Grădina de trandafiri, în care creșteau și portocali, dar nu plantați în teren, ci în ghivece, astfel încât puteau fi adăpostiți pe timpul sezonului rece în curtea interioară, transformată în orangerie. Acum, în clădirea fostei droșcării se pot admira calești, hamuri, scări etc. și se mai află încăperile administrației complexului, în total 17 angajați.
Un loc care merită mult mai multă promovare
Palatul Potlogi este unul dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură civilă românească medievală și poartă marca inconfundabilă a stilului brâncovenesc. Clădirea avea inițial patru scări, acum mai sunt doar două.
La nivelul parterului, pe jumătate îngropată, se află pivnița, încadrată simetric cu camere de serviciu. Pivnița are boltele sprijinite de un stâlp central. Deasupra acestui stâlp era o ascunzătoare boltită, care făcea legătura cu camera tezaurului, situată la etaj, dar și cu exteriorul, printr-un culoar care se păstrează și azi. Pivnița palatului arată extraordinar de bine. S-au păstrat bolțile și zidurile originale de cărămidă și locul e amenajat pentru conferințe multimedia. Cealaltă pivniță, din casa boierească, unde era cândva biblioteca, a suferit de pe urma igrasiei, care se simte încă în aer, dar încet-încet se usucă și probabil va fi și ea amenajată.
În Sala de ospețe, cu tavane gotice, s-au păstrat în mod ingenios fragmentele existente din tencuiala originală și porțiuni din stucaturi – restul a fost refăcut.
În camera chelarului (administratorul palatului), chiar în mijloc, se afla trapa secretă către tainița în care se păstrau lucrurile de valoare.
Logia, mai mare decât cea de la Mogoșoaia, îi plăcea lui Brâncoveanu pentru că se deschidea spre Grădina de trandafiri, dincolo de care se afla un heleșteu – acum doar un pârâu, pe nume Tudorel. Una dintre scările acum dispărute urca în logie, după modelul palatelor venețiene.
Celelalte încăperi de la etaj erau Cancelaria domnească, Sala tronului, dormitorul lui Constantin Brâncoveanu, cel al soției sale, Maria, fiecare cu toaleta lui, și camerele copiilor. Încăperile erau luminate prin ferestre mari, arcuite la partea superioară. Pereții interiori, ca și cei exteriori, erau decorați cu stucaturi, cu influențe decorative aparținând atât stilului Renașterii italiene târzii, cât și stilului oriental.
Întrebăm câți oameni vizitează anual ansamblul de la Potlogi și primim răspunsul că se atinge cifra de 14.000 de musafiri, printre care foarte mulți copii. Dar mulți ajung aici din întâmplare, trecând prin zonă, sau – în cazul copiilor – datorită săptămânii „Școala altfel”, căci locul este mult prea puțin cunoscut la cât de frumos și de interesant este. Oricum, toată lumea e impresionată de ceea ce vede, ca și de faptul că așa ceva s-a făcut în mediul rural.
În mod ciudat, printre vizitatori se numără extrem de puţini studenţi de la Istorie. În schimb, Arhitectura, da, e prezentă aici prin toții anii de studiu!
Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu (15 august 1654, Brâncoveni, Olt - 15 august 1714, Istanbul) a fost domnul Țării Românești între 1688 și 1714, perioadă în care statul a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În urma sa au rămas multe ctitorii religioase și un stil arhitectural care-i poartă numele. În politica externă a acționat cumpătat, plătind regulat dările către Înalta Poartă. Deși reușise în acest fel să fie confirmat pe viață în domnie, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit pe neașteptate în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde el și fiii lui (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost torturați și în cele din urmă executați. Pentru faptul că au refuzat să-și renege credința creștină și felul în care au murit, sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992, sub numele de Sfinții Martiri Brâncoveni.
Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și de nepotul din partea fiului cel mare, care a primit tot numele Constantin. La mijlocul secolului al XIX-lea erau în viață peste 200 de urmași direcți. În 2014, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la martiriu, moaștele domnitorului au fost dezgropate și așezate într-o raclă depusă spre închinare în Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București.
