Vorbind cu zâmbetul pe buze despre ororile îndurate

Viața lui Grigore Pepene a fost marcată încă de la naștere de coincidențe. S-a născut în 1925, în același an cu Patriarhia Română, și este un om care a declarat că mai degrabă ar accepta să i se taie o mână decât să renunţe la credinţă. Era 10 mai, dată cu triplă semnificație în istoria României, și, născut în ’25, a fost arestat și condamnat la vârsta de 25 de ani pentru că luptase ca România să nu cadă pradă comunismului. Avem o țară binecuvântată de Dumnezeu, spune, care doar prin credință s-a ținut. Dar, desigur, nu există coinci­dențe, ci doar întâmplări cu tâlc, rânduite de sus.

Ce așteptări ai când urmează să te vezi cu un om de 100 de ani? Ei, bine, Grigore Pepene ne aștepta nerăbdător în ușa apartamentului dintr-un bloc clujean, drept și plin de viață, și ne-a vorbit o oră și jumătate aproape fără pauză. Cu gândul la spațiul articolului, am încercat să-l determin să facă oarece salturi în timp, dar îmi răspundea: „Aveți răbdare. Mai întâi trebuie să vă povestesc că...”

S-a născut în Andreiașu de Jos, comuna Reghiu din fostul județ Putna, astăzi Vrancea. Au fost 10 copii, din două căsătorii ale tatălui - prima soție murise.

La 25 de ani a fost arestat întrucât îi sprijinea pe partizanii din Munții Vrancei, luptători antico­mu­niști. A fost condamnat la 10 ani pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” și a trecut prin închisorile din Galați, Gherla, Aiud, ajungând în mina din Baia Sprie, apoi în colonia de muncă din Stoenești, din Balta Brăilei, de unde s-a liberat în 1960.

Soția lui (sunt căsătoriți de 60 de ani!), o doamnă subțirică, ne aduce pe o tavă două cafele, zahăr pe o farfurioară și două lingurițe. Îl întreb cât zahăr să-i pun. „Două lingurițe!” Ceșcuțele sunt mici, așa că ezit, amintindu-i că zahărul nu e prea bun, la care el exclamă: „Toată viața am mâncat dulce și grăsimi!”. Îi răspund râzând: „Și uite unde ați ajuns!”.

Nu e vorba doar de vârstă. Grigore Pepene este un om tonic, care și când relatează despre ororile prin care a trecut o face cu zâmbetul pe buze, mesajul fiind: „A fost rău, dar a trecut”.

Iar când povestește despre gesturile de solidaritate și despre momentele de înălțare sufletească, ți se face pielea de găină: în 1954, în mină, a sărbătorit Sfintele Paști la 300 de metri sub pământ, alături de ceilalți deținuți, inclusiv preoți trimiși de comuniști la muncă silnică. În „iadul de plumb”, așa cum a fost numită mina de la Baia Sprie, nefericiții de acolo au comunicat prin bătăi în țevi și, la miezul nopții, au cântat în cor „Hristos a înviat!”: „De sus până jos răsuna! Împingeau vagonetele și cântau. Am avut și împărtășanie. Nu știu cine și cum a făcut rost de vin ca să facă împărtășania. A fost cea mai grozavă noapte. Să ai parte de slujba de Înviere în fundul pământului, unde îți așteptai moartea zi de zi!”.

Când ți se-arată Dumnezeu în vis

Tatăl lui a avut gater, „era ca un vapor”. Mecanicul și încă unul erau străini: un neamț și un ungur: „Ei trăiau cel mai bine. Nemțoaica era o gospodină jos pălăria, dacă te duceai toamna la ea, te speriai! Ziceai că e un depozit, un magazin cu fel de fel de dulcețuri, murături, ardei în oțet, tot. Noi am învățat multe de la nemți. Și cum se face o casă care să rămână și la stră­nepoți, nu numai la nepoți! Într-o cameră din casă am trăit o iarnă întreagă fără pic de foc, așa de bine era izolată!”. Plus că avea o cergă atât de stufoasă, încât cântărea 10 kilograme: „Puteam să dorm în maiou!”.

În închisoare erau români, maghiari, evrei, tătari, turci. Nu se certau unul cu altul. Iar acasă, îna­inte, dacă ardea casa cuiva, nu venea nimeni de la primărie să îi dea un ban. Vecinii erau cei care o refăceau.

Și-acum simte, gândește și tră­iește la fel. Ține să ne spună că are o vecină, ușă-n ușă, care e unguroaică și asistentă pe ambu­lanță. „Am avut un mare noroc! Și noaptea, și la orice oră a venit să-mi pună perfuzii, se pricepe ca o doctoriță!”

Merge în fiecare an la comemorarea de la Baia Sprie, unde nu plouă niciodată, chiar dacă ploua pe drum! Când pomenesc că e un om credincios, răspunde cu smerenie: „Eu nu spun asta, că am făcut păcate... Dar în închisoare, când eram la Galați în anchetă, șase inși într-o celulă îngustă, cu beton pe jos - cum m-a arestat, într-o hăinuță de vară, așa am dormit două ierni -, într-o noapte L-am visat pe Dumnezeu pe un nor alb... Mi-a spus: «Când te-ntorci acasă, când te-apropii de sat, să nu mai mergi pe jos!» Între timp s-a mișcat unul, că trebuia să ne-ntoarcem toți odată, și m-am trezit. Le-am povestit visul și ei au zis: «Tu o să scapi!» Eu le-am zis că sunt proști, pentru că cine e împotriva sistemului trebuie să dispară”.

Într-un al doilea vis a văzut altă casă decât a lui, cea pe care avea s-o găsească, uimit, după liberare, căci familia se mutase între timp. „Exact ce-am văzut în vis am găsit acolo! Asta e chiar putere dumnezeiască!”

Cât despre sfatul să nu meargă pe jos, era legat de riscul de-a fi atacat de hoți. Dar el uitase visele și, când a ajuns: „Am căzut în genunchi, am început să plâng și I-am cerut iertare lui Dumnezeu că am uitat”.

O pâine la 113 oameni

A făcut armata la grăniceri, la Oltenița, unde îl trimisese un colonel de la București. Era să ajungă la școala de ofițeri de la Iași, dar l-a păstrat locotenentul lui, pentru că era îndemânatic la confecționat lozinci din carton.

După ce-a scăpat de armată, s-a dus acasă și într-o zi a plecat cu tatăl lui să taie un brad imens. Acolo au aflat că în munți sunt mulți fugari, inclusiv un colonel american parașutat, și s-au dus să-i cunoască, ghidați de un localnic. Au ajuns la o stână. Cel despre care li se spusese că ar fi american, dar nu era, le-a povestit despre legăturile cu luptători din alte județe și despre intenția lor de a se organiza împotriva regimului comunist. La data fixată, la adunarea convocată noaptea, au fost vreo 600 de oameni! Prima grijă a fost inventarul armamentului: „Aveam până la aruncătoare de 81,4!”, își amintește gazda noastră. Urmau să primească semnalul când să se mobilizeze.

Deși au fost foarte prudenți, cineva a turnat. Își amintește cu umor amar vorba care spunea că dacă vezi trei inși la un loc, unul sigur e „ciripitor”. Grigore Pepene a fost săltat și dus la postul de miliție, sub motiv că trebuie doar să dea o declarație. „Și cine era cu jandarmul? Colegul meu de clasă până într-a șaptea, cu care mă «frecam» pentru premiul I!” Nici vorbă de declarație, în schimb a venit mama lui, să-i aducă o haină. De-acolo, a fost dus la Focșani cu un IMS. Pe drum s-a întâlnit cu un frate al lui, care venea cu căruța plină de porumb de pe pământul pe care-l aveau la vreo 40 de kilometri. Grigore a cerut să se oprească mașina, să-i spună ceva fratelui, dar nu s-a oprit. Au ajuns, noaptea târziu, în comuna Bârsești, într-o cameră în care mai era un arestat, ghemuit într-un colț. La două noaptea au plecat mai departe, la Securitatea din Focșani. De-aici, în noaptea următoare, au fost băgați într-o dubă neagră, împreună cu alți 23, printre care și o fată. Se te­meau că îi vor duce la ruși, dar s-au oprit la Galați, unde a venit comandantul închisorii, Petrache Goiciu, cunoscut drept „torționarul de la Gherla”, cel care a inventat „ringul morții” și carcera cu latura de 40 de centimetri, vinovat de asasinarea și schilodirea a mii de români. „Mi-a înfipt mâna în păr, m-a ridicat de pe pământ și dă-i cu cizma! Mi-am zis: Aici, cruce! Nu mai văd eu Andreiașu!”, poves­tește gazda noastră râzând.

După ce i-a bătut bine pe toți, monstrul i-a trimis în celule câte 6. Pe fată au dus-o în altă parte. „Maricica Mircea o chema”, își amin­tește fără ezitare după 75 de ani, „era o fată durdulie, care ținuse legătura cu Ambasada Franței, le ducea luptătorilor din munți documente și mămăligă”.

Arestații comunicau între ei prin ciocănituri în perete. Când au cerut gardianului o pătură, ceva, să pună pe jos, ăla le-a răspuns cinic: „Păi, nu v-ați adus de-acasă?”

Dimineața primeau câte un polonic de terci. La prânz, fasole cu „carne”: buze de animale, urechi și alte subproduse. „Am găsit o bucată cu păr pe ea...”

De la Galați au fost transferați la Gherla, 113 oameni într-o cameră cu ciment pe jos, care primeau de mâncare, de câteva ori pe zi... o pâine pentru toți!

„Dar Dumnezeu m-a ajutat! Doamne! M-a ajutat până unde n-am crezut eu!”, căci a fost transferat la mina Baia Sprie, unde era mai bine ca în pușcărie. „Era grea munca?”, îl întreb, și-mi răspunde: „E grea când n-o știi! Dar, după ce-ai învățat-o, jos pălăria! N-a fost lună în care să nu depășesc norma!”

Ulterior, în colonia din Balta Brăilei, terenul era atât de nămolos, încât picioarele paturilor metalice se afundau și a trebuit să le lege între ele cu sârmă ca să nu se răstoarne, iar dacă voiai să bei apă curată trebuia să te trezești devreme, dar chiar și-așa trebuia s-o bei încet, ca să rămână nisipul pe fund: „Vara luam de la bucătărie sare și unde vedeam plante ierboase le rupeam, puneam sare pe ele și le mâncam”...

După liberare, și-a scos noile acte și apoi a plecat să anunțe familiile celor încă încarcerați unde sunt și care e starea lor. Cum îna­inte de armată și închisoare făcuse liceul comercial și muncise în prăvălia unui frate, în Focșani, unde se ocupa de aprovizionare (ține minte toate mărcile de ciorapi Adesgo!), a lucrat și după liberare în comerț, de data aceasta la Bra­șov. „În prăvălia lui frate-miu nu găseai nici un ac de calitatea a doua!”, spune cu mândrie.

Căci Grigore Pepene este, de 100 de ani, un om de calitatea întâi.­