Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate România de dincolo de vedere şi uitarea de bine

România de dincolo de vedere şi uitarea de bine

Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 07 Oct, 2011

De la o vreme, România "de la vedere" sau mai degrabă cea care ni se arată pare a fi un uriaş necrolog mâzgălit cu noroi pe coala traiului nostru zilnic. Oamenii au ajuns un fel de roboţi programaţi "să înghită" nemestecată imaginea propriei patrii, încorsetată într-un ferpar cu chenar de doliu şi să uite, să nu-i mai recunoască chipul decent care lumina odinioară şi dădea sens existenţei fiecăruia dintre noi. De ce am ajuns să nu mai voim binele, ci răul pe care de fapt nu ni-l dorim? Iată o răscolitoare întrebare pe care, din nefericire, mulţi nici nu şi-o mai pun.

Avem o ţară bolnavă, spun unii. Un cancer în fază metastazică îi anunţă colapsul de câteva ori pe zi. Nimic nu merge, totul miroase urât, nu există dreptate, murim de foame, vine sfârşitul. Moare ţara şi noi odată cu ea. Miasmele putreziciunii ne-au intrat în plămâni. Inspirăm şi respirăm răul ca pe ceva firesc şi doar din când în când, la vreo înmormântare celebră, ne mai amintim de bine, de frumosul din viaţa celui mort şi de imaginea ştearsă, uitată, a unei ţări care avea cândva chip curat, bun şi demn. Atunci ne punem tubul cu oxigen, să mai tragem câte o gură de aer curat. De bine. De frumos. De demnitate şi mândrie patriotică. După care, plictisiţi de normal, ne repezim hulpavi la hălcile pestilenţiale de răutate cu care suntem hrăniţi clipă de clipă de ziare, reviste, televiziuni şi radiouri. Şi, aşa, ne simţim bine într-o ţară în care, de o bucată de vreme, nici nu mai suntem convinşi că ea mai reprezintă acel acasă al nostru.

Oare aceasta este România adevărată? Mai există cumva, pe undeva, şi cealaltă Românie, cea bună?

Igienizarea ca întreprindere şi combustibilul sufletesc

Scriitorul Andrei Pleşu se revolta firesc într-un editorial dintr-un ziar central împotriva celor care ne "vând" imaginea unei Românii necrozate, a unei ţări cu "nunţi mitocăneşti..., o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete... de divorţuri de mahala mediatizate festiv... de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşători... o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei".

Aşa e. Dar ca să fim sinceri până la capăt, din nefericire, aceasta este, în parte, "faţa" văzută a României, dincolo de tuşele groase adăugate de presă.

Deşi pe unii îi deranjează, România adevărată mai există încă. Supravieţuieşte. Mai îi pâlpâie în piept o inimă slăbită, dar totuşi capabilă să-i facă trupul să renască. Ascunsă, pierdută, Dumnezeu ştie pe unde, dar încă vie.

Pentru a descoperi-o însă, avem nevoie de o "întreprindere igienică", de curaj, care i-ar putea asigura "combustibilul sufletesc necesar unei creativităţi relansante", cum drept judeca Andrei Pleşu. Pentru aceasta însă trebuie să regăsim binele, deşi întrebarea ce arde nu ar fi cum de am uitat binele, pentru a îmbrăţişa răul, ci cum am uitat răul, confundându-l cu binele.

Ceea ce este păgubos pentru noi este faptul că nu mai avem ochi decât pentru ceea ce este rău. Îl căutăm. Ni-l dorim cu ardoare. Îl chemăm chiar şi atunci când ne prisoseşte. Luăm binele ca pe o excepţie plicticoasă, iar răul ca pe o normalitate implacabilă, cum spunea cineva. Consecinţa? Potrivit datelor oferite de Ministerul Public, spre exemplu, în primele şase luni ale acestui an au fost trimise în judecată 479 de persoane pentru omor, 506 pentru ucidere din culpă, din care 397 implicaţi în accidente de circulaţie. Conform aceleiaşi surse, 2.100 de minori au fost trimişi în judecată, din care 23 pentru omor, iar 43 pentru viol. Suficient să înţelegem despre ce este vorba, ca să nu mai vorbim şi despre alte faţete ale răului.

Am uitat că binele este o sursă regenerabilă, epuizabilă doar dacă cel care îl face nu primeşte înapoi dovada recunoştinţei. Adică un grăunte de iubire ce poate germina la rându-i iubire.

"Sunt un om rău, dar tocmai de aceasta pot cunoaşte, nu condiţionat, că Dumnezeu mă iubeşte fiindcă mă rabdă, deşi nu sunt în măsură să fac nici un bine. Nu sunt rău prin fire, ci prin apucături, patimi, slăbiciuni. Ori, dacă încerc, dacă încep să pun sufletul, atunci sunt încercat şi mai mult şi sfârşesc prin a cădea mai rău într-un iad al deznădejdii de a dărâma totul, chiar totul, pe voinţa de a juta. Cad şi ajung să condiţionez orice, încerc, cred că ajut, dar judec. Şi nu mă miră să spun: "Sunt ceea ce judec!", mărturisea disperat pe internet, ca un ţipăt de ajutor, un tânăr.

Să ne reamintim să vrem, ca să putem face binele

S-ar putea să fim ceea ce judecăm. Şi cei ce ne vând imaginea îndoliată a ţării pe care îi punea la zid Andrei Pleşu să fie judecătorii care ne vâră pe gât ceea ce judecă ei. Adică imaginea lor.

Chestiunea, pe cât este de complicată, la fel de bine şi-ar găsi rezolvarea dacă am înceta să nu mai facem răul pe care nu-l dorim.

Se ştie că răul nu există ca principiu ontologic, ci apare în mod secundar, prin părăsirea binelui. Dar părăsirea binelui presupune liber arbitru sau voie liberă. Patimile sunt cele care îl deformează pe om, îl ţintuie în rău. Îl înstrăinează de virtute şi îi zădărnicesc asemănarea cu Dumnezeu. Lupta împotriva răului nu este cu putinţă decât numai prin lupta împotriva patimilor. Iar aceasta este o lucrare de căpătâi nu numai pentru viaţa ascetică, ci ocupă un loc primordial şi în viaţa fiecărui credincios, cum spun Sfinţii Părinţi.

Partea cea mai devastatoare este faptul că răul dă pe dinafara inimii. Otrăveşte totul: omul, familia, societatea. Intră violent în viaţa noastră. Ne subjugă şi ne distruge, clipă de clipă, bucată cu bucată, dureros, aparent ireversibil.

Şi totuşi, binele există. O Românie a binelui mistuie în tăcere lacrima suferinţei din care germinează, cu disperare, binele.

O putem întâlni acolo unde semeni de-ai noştri se rup din rătăcitoarea stare a normalităţii răului şi fac din bine nu o excepţie plicticoasă, ci o permanenţă roditoare. Întâlnim o asemenea Românie prin sate uitate de ţară, prin şcoli, prin familii, unde credinţa nu este doar o haltă duminicală la Biserică, ci o trăire cotidiană, vie. Acolo unde înţelepciunea sufletului poate ocoli raţiunea, modificând paradigma mentală automat, schimbând atitudinea negativă în una pozitivă şi făcând din Hristos răstignit pe Cruce cea mai importantă, curată, sinceră, demnă şi adevărată imagine a omului frumos. A României bune şi vii. Şi, atunci, vom şti că "nu toţi românii vor fi păduchioşi, ci doar cei care au păduchi, că nu toţi românii sunt nespălaţi, ci doar cei care nu se spală şi că Bucureştiul este frumos (şi ţara am zice noi) dacă ai timp să te dai jos din maşină şi s-o iei pe străduţe", cum plastic se exprima confratele Florin Negruţiu într-un ziar, cu ceva vreme în urmă. Dar pentru asta trebuie să vrem. Aici se rupe firul. Am uita să vrem să facem bine.