A scrie, a citi

Pentru unii copii, a învăţa să citească şi să scrie este o adevărată plăcere. Pentru alţii, aceste activităţi constituie un adevărat calvar. Pentru aceştia din urmă, părinţii încearcă diverse forme de ajutor, ca: preparatori pentru lecţii, vizite la logopezi sau psihologi. Folosite la timp, aceste metode de susţinere sunt, de obicei, utile. Totuşi, există un procentaj semnificativ de elevi care, fiind refractari la metodele clasice, părăsesc şcoala primară.

Căutând o explicaţie pentru acest fenomen, cercetătorii francezi susţin că o mare parte a acestor copii suferă de tulburări nervoase şi vizuale. Copii suferinzi de aceste tulburări neuro-vizuale au dificultăţi la analiza imaginilor percepute de ochii lor. În funcţie de locul unde se află leziunea pe creier, apar tulburări caracteristice.

Dintre leziunile cele mai răspândite, cele care ating zona parietală a creierului determină o neglijare spaţială unilaterală: pur şi simplu pentru un astfel de pacient o parte din imagine nu există.

Altfel se prezintă lucrurile dacă leziunea este la nivelul lobului temporal: pacientul poate copia imaginea obiectului, dar nu înţelege rostul lui.

În cazul unei leziuni în zona occipitală, pacientul care priveşte în centrul unei imagini nu vede decât jumătatea dreaptă sau stângă, în funcţie de partea din creier care este lezată.

Pentru toate aceste tulburări este nevoie, mai întâi, de un diagnostic corect, deoarece există riscul ca, pe nedrept, aceşti copii să fie consideraţi retardaţi mintal. Diagnosticaţi corect, ei pot intra într-un program de reeducare a percepţiei, atenţiei, analizei şi memoriei vizuale, program care uneori rezolvă în mod spectaculos aceste tulburări.

Evident, un astfel de program desfăşurat în toate şcolile primare, după modelul francez, s-ar impune şi în ţara noastră. Testele de depistare sunt relativ simple, permiţând, în 15 minute, evidenţierea copiilor cu tulburări, care apoi vor urma programele de recuperare.

Dislexia nu are nici o legătură cu inteligenţa

O tulburare caracteristică este şi dislexia. Acest termen defineşte dificultăţile în învăţarea limbajului scris de către copilul şcolar cu capacitate intelectuală normală şi fără nici o tulburare a vederii, a auzului sau comportamentală. Subiectul afectat recunoaşte literele, dar nu este capabil să pronunţe şi să scrie cuvintele. Copilul nu are nici o dificultate însă în recunoaşterea obiectelor şi a figurilor. Dislexia nu are nici o legătură cu inteligenţa, fapt probat şi de realitatea că unele personalităţi geniale ca Edison, Einstein şi Churchill au prezentat în copilărie dificultăţi în interpretarea limbajului scris. Se pare că această tulburare s-ar datora unor deosebiri între funcţiile emisferelor cerebrale, în sensul desincronizării receptării stimulilor vizuali majori care sunt transmişi de la fiecare ochi. Astfel, în această disfuncţie, copiii confundă unele litere cu forme asemănătoare sau apropiate fonetic, cum ar fi „m“ şi „n“ sau „ş“ şi „f“, inversând ordinea sunetelor când citesc (de exemplu, „mama“ poate fi citit „nana“).

Cercetări recente au arătat că aceste afecţiuni pot avea şi o bază genetică, deoarece au fost identificate „familii“ suferind de dislexie.

Alţi autori pun leziunile observate pe seama unor modificări apărute în timpul naşterii sau imediat după aceea, tulburări care sunt cauzate, probabil, de o proastă oxigenare a creierului.

Din fericire, creierul are capacitatea de a corija aceste defecţiuni prin reorganizarea conexiunilor între neuroni, proces cunoscut sub denumirea de neuroplasticitate. Aceste conexiuni se pot realiza şi ca urmare a şedinţelor de exerciţii, efectuate pentru corijarea atât a defectelor vizuale, cât şi a celor de limbaj. După câteva luni de astfel de exerciţii, rezultatele sunt vizibile şi copilul poate fi reintegrat în clasă, micşorând, astfel, eşecurile şcolare şi readucând liniştea în familie.