Absintul: adevăr şi controverse

Rătăcind printr-un supermarket (în timp ce soţia mea îşi făcea conştiincioasă cumpărăturile), m-am oprit în faţa raftului cu băuturi tari. Spre mirarea mea, am desluşit pe o etichetă cuvântul absint. Am fost un pic şocat de prezenţa acestei băuturi, deoarece o ştiam de mult interzisă. Acest fapt m-a determinat să-mi răscolesc biblioteca (şi internetul), pentru a vă oferi câteva repere istorice despre această licoare îndelung controversată.

Absintul are la bază o plantă medicinală denumită în latină „artemisia absinthium“, care este, de fapt, pelinul. În afară de pelin, se mai adaugă anason şi chimen. Aceste ierburi se macerează în alcool, băutura finală având între 60-800. Pelinul, anasonul şi chimenul determină colorarea în verde a băuturii.

Există mărturii istorice, încă din epoca antică, privitoare la utilizarea pelinului. Istoricul Pliniu cel Bătrân menţiona în a sa Naturalis Historia că existau mai multe feluri de absint în epocă, numite santonic, pontic şi italian. Băutura era dată şi ca premiu câştigătorilor curselor de care romane.

Uitată, peste secole, băutura a fost redescoperită de un doctor francez autoexilat în Elveţia. Amestecul de pelin şi alte ierburi cu alcool alcătuiau un elixir folosit pentru tratamentul mai multor boli. Elixirul acesta a ajuns faimos sub denumirea de „zâna verde“ şi a început să fie folosit în farmaciile din Elveţia şi Franţa. Pe la 1805 el a început să fie comercializat ca băutură alcoolică, de către casa franceză Pernod.

Folosit în timpul Războiului algerian (1844-1847), pentru prevenirea dizenteriei, a fost apoi utilizat de către foştii soldaţi şi în timp de pace, devenind o băutură populară. Popularitatea ei a crescut şi ca urmare a faptului că între 1870-1900, viile din Europa au fost distruse de către filoxeră (o insectă care atacă rădăcinile viţei-de-vie), astfel că vinul a devenit rar şi scump. Atât de popular ajunsese absintul, încât ora obişnuită de cocktail în Franţa se numea „ora verde“, datorită culorii acestei băuturi. Devenise băutura preferată a artiştilor, scriitorilor şi poeţilor. Manet, Toulouse-Lautrec, Degas, Picasso, Maupassant şi în special Vincet Van Gogh au fost consumatori de absint. Se pare chiar că, sub influenţa acestei băuturi, în exces, ultimul şi-a secţionat o parte din urechea stângă. Se răspândise ideea că absintul stimulează creativitatea şi starea de bine, astfel că bărbaţii şi femeile îl consumau în mod obişnuit.

Întrucât consumul exagerat începuse să devină o ameninţare pentru societate, această băutură a fost interzisă în 1910 în Elveţia, în 1912 în SUA şi în 1915 în Franţa. Motivaţia a fost că absintul este un drog psihoactiv, care creează dependenţă. Era incriminată o substanţă din pelin, numită tujon, despre care se spunsea că ar determina ameţeli, delir, halucinaţii, atacuri epileptice şi nebunie.

Deceniile următoare, în care s-au făcut cercetări minuţioase, au arătat că efectele menţionate nu erau cauzate de pelin, ci de alcool sau de alte ingrediente cu care se falsifica băutura.

Astfel că, după decenii, această băutură mult hulită a fost reabilitată şi se găseşte din nou pentru consum. Trebuie menţionat că pentru utilizarea ei se foloseşte un anumit tipic. Acesta se desfăşoară în felul următor: într-un pahar cilindric se toarnă un deget de absint, iar pe pahar se aşază o linguriţă perforată, cu un cub de zahăr deasupra. Apoi se toarnă un firicel de apă foarte rece peste zahăr. Apa va topi zahărul, care se va scurge în pahar. Pe măsură ce tot mai multă apă pătrunde în pahar, băutura capătă o culoare alb-lăptoasă, datorită anasonului.

Liguriţele de argint utilizate au fost adesea adevărate opere de artă, filigranate cu flori şi stele.

În final, un sfat pentru cititori: uti non abuti, adică folosiţi dar nu abuzaţi!