Alcoolismul: păcat sau boală?

Încă din 1956, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a declarat alcoolismul ca fiind o "boală tratabilă", dar nevindecabilă. Alcoolismul este o boală complexă, extrem de gravă. Ea afectează nu numai persoana care consumă, ci întreaga familie şi relaţiile ei sociale. Este o boală a voinţei, a sufletului, a familiei, a relaţiilor, fiind, din multe puncte de vedere, mai gravă decât cancerul.

Întrebarea de mai sus este doar în aparenţă o dilemă. Alcoolismul nu poate fi numit păcat, pentru simplul fapt că păcatul este un act, un gest săvârşit într-un mod liber şi conştient, pe când alcoolismul se referă la o stare de dependenţă psihosomatică, dobândită involuntar, în urma consumului excesiv de alcool.

De ce involuntar? Cineva mănâncă ciocolată ca să se simtă bine, dar face diabet. Nu se ştie de ce, dar numai unii fac diabet, deşi alţii mănâncă dulciuri mai mult decât ei. Tot astfel, s-a dovedit că nimeni nu bea ca să ajungă dependent, după cum nimeni nu renunţă la libertate în favoarea detenţiei, chiar dacă dependenţa este realmente o "detenţie psihică". Omul bea ca să se simtă bine, integrat, acceptat, "ca să prindă curaj", dar nu ca să ajungă dependent.

Dependenţa se instalează în mod involuntar, odată cu timpul, într-un mod atât de subtil, încât oamenii realizează că s-au îmbolnăvit de alcoolism numai când nu mai pot face nimic prin propria voinţă ca să se oprească din băut.

Alcoolismul, o patimă

De aceea, considerăm că beţia este un păcat, dar alcoolismul este o patimă sau o boală a sufletului. Astfel, cineva poate fi alcoolic fără să fi băut de ani de zile. Sf. Nichita Stithatul spune: "Nu orice patimă e şi păcat cu fapta, ci altceva e păcatul cu fapta şi altceva patima". Şi explică de ce: "Patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului". Prin urmare, termenul cel mai potrivit pentru alcoolism este cel de "patimă" sau "boală", nicidecum de păcat.

Conceptul de "boală" presupune dependenţa fizică şi psihică sau adicţia de alcool. Analiza etimologiei cuvântului "adicţie" ne arată provenienţa sa englezească - "addiction", rădăcina primară fiind latinescul - "addictus", care înseamnă "sclav", "sclavie". În vechea Romă, era numit "addictus" cel care devenea sclavul cuiva, în urma unor împrumuturi repetate cu sume pe care, la un moment dat, nu le mai putea plăti. Acest termen ilustrează foarte bine situaţia dependentului care, consumând regulat alcool, ajunge apoi să fie stăpânit de dorinţa necontrolată de a repeta la nesfârşit experienţa euforizantă a alcoolului.

"Mulţi alcoolici recuperaţi au mărturisit că s-au întors de la porţile iadului"

Din punct de vedere duhovnicesc, boala alcoolismului este un simptom al unei tulburări mai profunde. Pornind de la principiul fundamental al antropologiei creştine, conform căruia elementul divin al firii omeneşti îl constituie chipul lui Dumnezeu din om, putem spune că omul îşi găseşte fericirea şi mulţumirea atunci când există o corespondenţă între tip (chip) şi prototip, adică Sfânta Treime. Omul este mai mult decât un microcosmos, aşa cum l-a numit Sf. Ioan Damaschin, ci este mai degrabă un microteos, după cum ne învaţă Sf. Grigorie de Nisa. Chipul întreit al lui Dumnezeu, "gravat" în firea omului, poate fi înţeles prin cele trei însuşiri sau puteri: raţiunea, sentimentul (simţirea) şi voinţa liberă. Când există armonie şi echilibru între aceste trei puteri ale sufletului, atunci transparenţa dintre om şi Dumnezeu este desăvârşită. Dar, datorită naturii teandrice a omului, dezechilibrul interior al acestor trei puteri înseamnă totodată şi o "desfigurare" a chipului treimic din noi. Astfel, folosirea excesivă a raţiunii face ca omul să fie mai puţin sensibil la problemele celorlalţi sau să aibă o slabă coordonare a liberului arbitru. Oamenii cuprinşi de o patimă au de multe ori o sensibilitate dezordonată şi fluctuantă şi o logică contradictorie.

De exemplu, s-a observat că alcoolicii sunt persoane extrem de raţionale. În dorinţa de a-şi justifica băutul ei caută cele mai imposibile argumente. Exerciţiul gândirii aride, rupte de simţire şi înţelegere şi fără legătură cu realitatea imediată, îi face, câteodată, plini de sine, mândri şi egocentrici.

Alcoolicii sunt greu de combătut prin argumente, întrucât ei sunt cei mai buni avocaţi ai cauzei lor. Această aptitudine s-a dezvoltat în încercarea lor constantă de a înăbuşi mustrările conştiinţei şi de a găsi argumente pentru a-şi justifica băutul. Ultimul lucru care îi lipseşte unui alcoolic este inteligenţa. Activităţile afective sunt, totuşi, absolut necesare pentru progresul inteligenţei. Altfel spus, inteligenţa aridă, fără a implica în exerciţiul ei sentimentul şi voinţa, devine monstruoasă, după cum şi o calitate dusă la extrem devine defect. Această armă de apărare, doar una din bogata "panoplie" a dependenţilor, se transformă cu timpul în cel mai mare duşman şi chin al lor. Sila de sine, care îi cuprinde în mod inevitabil, devine insuportabilă şi dependenţii caută să blameze pe alţii în încercarea de a face să le crească stima de sine. Golul şi pustiirea interioară sunt chinuri de nedescris. Mulţi alcoolici recuperaţi au mărturisit că s-au întors de la porţile iadului.

În exprimarea creştină, termenii de "boală - bolnav", respectiv "doctorie - doctor" sunt foarte des întâlniţi. Mântuitorul Hristos S-a arătat ca un Doctor al sufletelor şi al trupurilor, vindecând pe cei ce sufereau sufleteşte şi/sau trupeşte. El Însuşi nu a ezitat să Se numească aşa: "Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Mt. 9, 12) (Mc. 2, 17) (Lc. 7, 31) sau "Cu adevărat îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi". (Lc. 4, 23)

În Noul Testament, vindecările miraculoase presupuneau restaurarea deopotrivă a sănătăţii trupeşti, cât şi a celei sufleteşti. Mai mult decât atât, mântuirea însăşi este privită ca cea mai importantă vindecare. Din această perspectivă putem spune că eliberarea de patima alcoolismului este sinonimă cu vindecarea sufletului, dar şi a trupului. De aceea, preotul, înainte de a mântui sufletele, va trebui să le însănătoşească.

Patima, "mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului"

Pentru noi, creştinii ortodocşi, termenul religios de "patimă" este mai cuprinzător şi mai bogat în înţelesuri, întrucât revelează adevărata natură a bolii alcoolismului: "O "patimă" este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, urmărindu-ne moartea veşnică.

Aşadar, dependenţa este o formă de respingere a lui Dumnezeu şi de intrare în sfera de atracţie malefică a celui viclean. Iar patima este cu adevărat greu de tratat. Pentru a nu intra în dezbateri etimologice inutile, ambii termeni trebuie folosiţi într-un mod complementar, întrucât ambii exprimă în mod egal, deşi din perspective diferite, acelaşi caracter de anormalitate al alcoolismului.

În trecut, alcoolicii au fost stigmatizaţi şi priviţi ca oameni păcătoşi, lipsiţi de voinţă şi de caracter. Acest mod de înţelegere nu a adus nici o schimbare în modul lor de viaţă, dimpotrivă. Privind însă alcoolismul ca o boală bio-psiho-socio-spirituală, avem posibilitatea să înţelegem pe deplin cauzele ei profunde, stadiile şi simptomele specifice, aplicând şi un tratament integral, potrivit viziunii creaţioniste asupra omului.

De reţinut!

Încercând o sistematizare sumară, putem spune că alcoolismul este o boală:

- PRIMARĂ - de sine stătătoare şi nu un simptom secundar al unei alte afecţiuni. Omul nu bea pentru că are probleme, ci are probleme pentru că bea. De aceea, trebuie să acţionăm în primul rând asupra sa. Nimic nu se va schimba până când băutul nu va înceta şi până când comportamentul alcoolicului şi al familiei nu se vor modifica.

- PROGRESIVĂ - se agravează în timp, la fel ca şi problemele sociale ale alcoolicului. Manifestările bolii sunt previzibile, chiar dacă diferă uneori de la caz la caz.

- CRONICĂ - odată instalată, durează toată viaţa, la fel ca diabetul, bolile cardiovasculare sau cancerul. De obicei, oamenii devin alcoolici cu mult timp înainte de a fi capabili să o recunoască şi... vor rămâne alcoolici dacă nu se vor trata.

- FATALĂ - dacă nu va fi tratată va duce la moarte.

Alcoolismul poate fi prevenit şi oprit din evoluţie, dacă alcoolicul caută ajutor, dar numai dacă nu e prea târziu...