Arderi interne, metabolism şi alimentaţie

Arderi lente, metabolism încet, arderi rapide, metabolism accelerat. Despre ce este vorba, de fapt? Ce sunt aceste arderi și ce este metabolismul? Cine întreține aceste arderi și ce anume este ars? Ce rezultă din aceste arderi şi ce se întâmplă efectiv în organism după ce mâncăm? Vom explica ce înseamnă exact arderi interne, metabolism şi mecanismele prin care sunt menținute condițiile interne în parametri optimi de funcționare.

Într-o anumită măsură, la nivel simplist, putem pune semnul egal între arderile interne și metabolism. Aceasta deoarece metabolismul este constituit din totalitatea reacțiilor care au loc în celulele noastre, reacții care fie necesită energie (căldură) pentru a avea loc, fie se finalizează cu eliberare de energie. Această energie este măsurată în kilocalorii (kcal), iar echilibrul dintre aceste două categorii de reacții este esențial pentru menținerea unui status optim al condițiilor interne.

Celulele obțin energie prin ruperea legăturilor chimice din moleculele provenite din mâncare: glucoză, acizi grași, glicerol, aminoacizi. De asemenea, corpul este capabil să degradeze propriile structuri nefuncționale - celule bătrâne, vătămate, mutante -, extrăgând energia captată în legăturile lor chimice. Aceste reacții alcătuiesc fața metabolismului numită catabolism.

Anabolismul este reversul medaliei: reacții prin care energia este consumată în procese de sinteză, adică de producere a unor noi molecule și structuri. Procesele anabolice sunt cele prin care organismul crește, se dezvoltă, se regenerează și se apără. Echilibrul dintre anabolism și catabolism și menținerea condiții­lor interne între parametri optimi de funcțio­nare sunt asigurate de acțiunea mai multor hormoni.

Hormoni anabolizanţi şi catabolizanţi

Principalul hormon anabolizant este insulina. Pancreasul eliberează insulină în sânge după fiecare masă, îndeosebi atunci când alimentele consumate conțin proteine și glucide simple. Cu alte cuvinte, creșterea glicemiei determină creșterea nivelului de insulină în sânge. Rolul insulinei este de a semnaliza celulelor corpului să preia din sânge glucoza, acizii grași și aminoacizii sosiți de la intestinul subțire. Ulterior, aceste molecule simple vor fi transformate în molecule mai complexe: glicogen, trigliceride și proteine. Astfel, insulina stimulează organismul să formeze depozite, determinând creșterea oaselor, mușchilor, pielii, dar și a țesutului adipos.

Efectul invers este asigurat de alți trei hormoni: glucagonul, epinefrina (adrenalina) și cortizolul. Aceștia sunt hormoni catabolizanți care determină descompunerea trigliceridelor, glicogenului și proteinelor pentru obținerea de energie. Când nivelul de glucoză din sânge scade - după 4-6 ore de la ultima masă -, pancreasul produce glucagon, la acțiunea căruia ficatul și mușchii degradează glicogenul, forma de înmagazinare a glucozei. De asemenea, în timpul activității fizice, când facem mișcare, suprarenalele eliberează în sânge adrenalină, hormon care contribuie la această degradare a glicogenului și determină lipoliza, adică descompunerea depozitelor de grăsime. Ca răspuns la stres, oboseală, dar și ca urmare a unor leziuni fizice - răni, rupturi musculare, inflamație articulară -, glandele suprarenale eliberează cortizol. Acesta are efect atât asupra glicogenului și depozitelor de grăsime, cât și asupra proteinelor corpului, generând degradarea acestora.

În condițiile lumii moderne în care trăim, cortizolul are mai mult efecte detrimentale asupra noastră. Ancestral, acesta avea rolul de a ne asigura o cantitate mare de energie pentru a putea scăpa din situații care ne puteau periclita viața, ca atunci când oamenii erau nevoiți să fugă din fața unui animal de pradă sau a unui dușman. Astăzi, stresul este în cea mai mare parte de natură emoțională, iar energia obținută ca urmare a acțiunii cortizolului nu este utilizată: nimeni nu începe să alerge în jurul biroului sau al companiei când îl stresează managerul. Treptat, eliberarea frecventă inutilă a cortizolului crește riscul de formare a depozitelor de grăsime abdominală, intoleranță la glucoză, rezistență la insulină, condiții asociate cu diabetul zaharat de tip II, boli cardiovasculare ș.a. De pildă, la o persoană sănătoasă, insulina determină preluarea aminoacizilor din sânge și sinteza de proteine din aceștia, proteine precum cele din structura mușchilor, hemoglobina, anticorpii, neurotransmițătorii, enzimele digestive ș.a. La o persoană cu diabet zaharat însă, răspunsul ineficient la insulină duce la degradarea proteinelor.

Ce se întâmplă în organism după ce mâncăm

În decurs de câteva ore, mâncarea este digerată și nutrienții traversează peretele intestinal. Dacă mâncarea a fost foarte săracă în carbohidrați, celulele vor folosi acizii grași sau aminoacizii pentru a-și obține energia. Altfel, glucoza este combustibilul preferat, deoarece energia este eliberată rapid din molecula sa. Dacă nevoile energetice ale corpului sunt mici, așa cum se întâmplă în cazul celor mai mulți dintre noi, care nu facem zilnic mișcare decât la un nivel minimal, glucoza care rămâne neutilizată va fi stocată: o parte din ea este transformată în glicogen, iar restul în trigliceride, adică în grăsime.

La fel se întâmplă și cu aminoacizii: o parte dintre ei sunt utilizați la crearea proteinelor necesare, iar restul sunt dezaminați. Dezaminarea este un proces realizat în ficat prin care aminoacizilor le este înlăturată gruparea amino care conține azot. Scheletul de carbon rămas este convertit în acizi grași, iar azotul este încorporat într-o substanță numită uree ce va fi eliminată din corp de către rinichi sub forma urinei.

După aproximativ trei ore de la ultima masă, reacțiile din corp vor fi majoritar catabolice, asigurând necesarul de energie pe baza depozitelor formate anterior. Dacă are loc o nouă priză alimentară, organismul nu mai recurge la rezerve. Dacă însă se întârzie cu masa, organismul își modifică metabolismul, modificări care devin majore dacă ajunarea este prelungită la 2-3 zile sau mai mult. Astfel, organismul trece pe modulul de supraviețuire, prioritare fiind furnizarea de energie celulelor și menți­nerea glicemiei. Aceasta din urmă este crucială, deoarece neuronii, hematiile și celulele cristalinului sunt dependente de glucoză. Organismul intră în stare de economisire: temperatura corpului, rata metabolică bazală și activitatea fizică voluntată scad. Majoritatea celulelor, pentru a limita consumul de glucoză, încep să folosească acizii grași pe post de combustibil. În cele din urmă, chiar și creierul va folosi grăsimile drept combustibil, de fapt, cetonele rezultate din metabolizarea grăsimilor la nivel hepatic.

Prin urmare, o analiză de sânge și un sumar de urină efectuate în această perioadă vor reflecta o cantitate mai mare de acizi grași liberi și de cetone, putând duce la niște concluzii me­dicale false. Totuși, creierul nu poate func­ționa exclusiv pe bază de cetone, iar hematiile și cristalinul au nevoie exclusiv de glucoză. De aceea, dacă aceasta nu este furnizată din alimente, ficatul va folosi glicerolul extras din grăsimi pentru a-l converti în glucoză. Mai mult, ficatul va iniția un proces de gluconeogeneză, adică o serie de reacții în care aminoacizii sunt transformați în acest nutrient esențial, glucoza.