„Bibe“ în pace. Despre vin

În Antichitatea greacă, vinul, alături de uleiul de măsline, constituia pentru greci o monedă de schimb, dar şi un minunat dar al lui Dionyssos. Pentru ei, vinul avea şi o valoare simbolică, care semnifica bogăţia şi virilitatea.

Înţeleptul antic Alceu sfătuia: „nu planta nici un alt fel de arbore înainte de a planta viţa-de-vie, cu care se ajunge la ferestruica prin care se vede omul pe dinăuntru“. Hipocrate din Kos, părintele medicinii, atribuia vinului calităţi deosebite, căci vorbeşte despre „menos“ al vinului, adică energia, forţa morală, precum şi capacitatea de a transmite puterea de la un zeu la un muritor induse prin consumul de vin.

Socrate spunea despre puterea vinului următoarele: „organismul omenesc reacţionează la vin ca plantele tinere: când zeii le trimit prea multă apă, ele nu se mai menţin drepte şi vântul le îndoaie; dacă însă primesc apă atât cât le trebuie, cresc drepte şi dau fructe din belşug. La fel se întâmplă şi cu noi: când ne turnăm vin prea mult, corpul şi spiritul nostru o iau razna şi începem să batem câmpii“.

Vinul putea avea şi efecte nefaste

În Antichitate, efectele nefaste ale excesului de vin erau cauzate nu numai de cantitatea ingerată, ci şi de compoziţia: aşa-numitele „vinuri aromatice“ conţineau diverse uleiuri eterice din plante şi chiar adaosuri vătămătoare ca mătrăguna. Păstrarea vinului la romani, în vase de plumb, determina intoxicaţii cronice cu evoluţie letală.

Romanii au preluat de la greci meşteşugul vinificării, devenind cu timpul mari viticultori, ceea ce a făcut ca peninsula italică să fie denumită de străini Denotria („ţara vinului“). Roma a adoptat oficial în anul 496 î.e.n. cultul lui Bachus - zeul vinului.

În Orientul Mijlociu se cunoştea, de asemenea, modul de obţinere a băuturilor fermentate, cum ar fi vinul şi berea. În celebra epopee a lui Ghilgameş scrisă pe plăci de cărămidă arsă cu 3000 ani î.e.n. se povesteşte că eroul ajungând la malul mării s-a dus la hangiţa Siduri: „Siduri, hangiţa, locuia lângă mare, într-o casă singuratică; avea un teasc de aur, avea şi vase pentru vin şi umbla acoperită cu un văl“.

Strămoşii noştri au cunoscut consumul de băuturi alcoolice, lucru cunoscut din scrierile lui Herodot. În spaţiul carpato-balcanic, atât tracii, cât şi sciţii, dar şi dacii au cunoscut cultura viţei-de-vie cu mult înaintea erei noastre. Grecii îi caracterizau pe traci drept „o superbă naţiune ariană, la care femeile beau mai mult decât bărbaţii“, iar despre sciţi afirmau că sunt un popor viteaz, dar mari băutori. În Sparta circula chiar aprecierea „a bea ca un scit“, adică a goli dintr-o dată cupa plină. De asemenea, un proverb spartan spunea „Baia, vinul şi Venus vlăguiesc trupul, dar adevărata viaţa ele sunt“.

Dacii aveau culturi de viţă-de-vie întinse. Se ştie, de asemenea, că în timpul regelui Burebista, la insistenţele marelui preot Deceneu, s-a trecut la distrugerea viilor pentru a pune capăt excesului care ameninţa starea poporului.