Bolile societăţii: Medicul, umanistul prin excelenţă

Orice vieţuitoare, râmă, om, pasăre, elefant sau firul de iarbă are scris în codul genetic „datoria“ de a lăsa urmaşi. Pentru această „obligaţie“, tot la nivel de subconştient, este grija de a-şi proteja viaţa. Toată existenţa este o alergătură, pe de o parte, după hrană, apă, adăpost, socializare, pe de altă parte este grija de a evita riscurile ce pot ameninţa sau anula viaţa: accidentele din mediul înconjurător şi boala, din interiorul corpului.

Pentru om, şi nu numai, durerea este un semnal rapid şi important de anormalitate, cu risc de îmbolnăvire. Boala este un dezechilibru al activităţii ţesuturilor şi organelor, care poate avea drept cauză o perturbare trecătoare sau distrugerea, într-o proporţie mai mică sau mai mare, de celule. Această anomalie trebuie fie îndepărtată cu bisturiul, fie compensată printr-un aport extern de remedii, fie prin stimularea organismului astfel ca alte ţesuturi şi organe să compenseze deficienţa, fie de a se dirija funcţiile compromise către alte aparate care preiau activitatea. Aceste principii terapeutice există de când lumea, doar tehnicile de aplicare au evoluat în timp, iar nefolosirea sau ineficienţa lor lasă boala să-şi facă efectele, compromiţând viaţa.

Durerea este aproape întotdeauna primul semnal de suferinţă, blocând orice activitate, în afara celor ce pot îndepărta cauza bolii. Durerea este o senzaţie vag descriptibilă, dar sigur o experienţă neplăcută. Pentru a îndepărta, măcar parţial, pe lângă măsurile reflexe de blocare şi protecţie pe care şi le ia organismul, omul apelează la orice metodă şi remediu, eventual benefic.

Dintotdeauna, numai unii oameni, cu anumite înclinaţii pentru suferinţa semenilor, au fost căutaţi şi solicitaţi. Aceştia s-au remarcat prin priceperea de a rezolva necazurile omului bolnav, redându-i starea de bine. Din Evul Mediu până în prezent, pe treptele sociale, medicul nu trecea înaintea militarilor, care se impuneau prin forţă şi violenţă, a negustorilor, care, prin şiretenie şi speculă, îşi adunau avutul, sau înaintea dregătorilor, care, prin influenţă şi oportunitate, îşi cuceresc poziţia socială şi binele. Medicul, ca şi preotul şi dascălul de şcoală, era „îmbogăţit“ cu renumele de umanist.

Şi în epoca modernă, odată cu stăpânirea şi folosirea noutăţilor tehnico-ştiinţifice ale vremii, medicul este plasat în ierarhia socială ca un posesor al unei averi importante, dar în sfera intelectuală.

În România de dinainte de Revoluţie, chiar dacă medicul făcea parte din categoria „muncitorilor sanitari“, cu remuneraţie mai mică decât alte categorii, acestuia i s-a recunoscut statutul de intelectual „util“. Astfel, prin lege, ziua de lucru efectivă a fost fixată la 7 ore, pentru ca o oră să-i fie atribuită documentării profesionale. De asemenea, pentru că medicul avea cea mai lungă şcolarizare la zi, era printre tovarăşi, totuşi, „domnul doctor“.

Medicul şi-a găsit întotdeauna un echilibru, indiferent cât l-a valorizat sau l-a respectat societatea, refugiindu-se în satisfacţiile sale, multe, puţine, de intelectual şi hrănindu-se, adesea, din recunoştinţa pacienţilor, uneori materializată, alteori pur şi simplu declarativă.

Nu intră în discuţie şi nu este de acceptat târguirea sau specularea neputinţei unui om care are nevoie de ajutor medical. Cadrul legal ce reglementează relaţia medic-pacient trebuie respectat, fiind valabil în orice profesie şi în orice relaţie interumană.

Suprimarea artificială sau chiar printr-o evoluţie naturală a desacralizării intelectualului, astfel încât dascălii să nu se mai bucure de zâmbetul elevilor şi de floarea sau mărţişorul pe care o înmânează ei, preotului să nu i se mai sărute mâna, medicul să nu primească un sincer mulţumesc sau o atenţie simbolică care asigură suportul psihoafectiv al eforturilor neachitabile, va duce la pierderi pentru ambii parteneri.

Salarizarea depinde de crize, de producţie, de sindicate, de calamităţi, de guverne, dar, din fericire pentru cei ce lucrează cu oamenii, lor li se poate completa satisfacţia muncii şi cu respectul cuvenit, cu valorizarea socială corectă şi cu reţinerea de la ofense gratuite.