Bolnavul şi medicul, o cooperare necesară

▲ Vrem nu vrem, trebuie să admitem că medicamentul a ajuns să facă parte din viaţa noastră aproape la fel ca apa şi alimentele ▲ Sigur, există situaţii când administrarea unui medicament pentru scurt timp rezolvă tulburarea existentă ▲ Fiecare dintre noi am luat câte un antinevralgic când am avut câte o durere de cap trecătoare ▲ Din păcate, însă, există şi boli care nu pot fi rezolvate cu una, două pastile şi pentru care tratamentul cu medicamente trebuie administrat continuu ani de zile ▲

Dintre aceste boli, aş aminti tuberculoza, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, reumatismul cronic degenerativ, epilepsia şi altele. În aceste condiţii, corvoada zilnică de a administra medicamente (uneori, de mai multe ori pe zi) creează o stare de disconfort. Dacă administrarea medicamentului se mai face şi injectabil, atunci este lesne de înţeles de ce bolnavii dezvoltă, uneori, o tendinţă de renunţare şi respingere a tratamentului.

Să luăm cazul tuberculozei, unde bolnavul trebuie neapărat să urmeze un tratament intensiv, care are drept ţintă distrugerea tuturor bacililor tuberculoşi din organism. Neînţelegând întotdeauna acest lucru, mulţi pacienţi tind să întrerupă terapia şi să abandoneze sanatoriul imediat ce se simt mai bine. În mod fals, ei au senzaţia că, din moment ce se simt astfel, administrarea medicamentelor este inutilă, costisitoare şi, după părerea unora, chiar dăunătoare. Rezultatul este că, din cauza întreruperii terapiei, se pot dezvolta bacili rezistenţi la medicamentele administrate, ceea ce îngreunează enorm sau chiar determină eşecul tratamentelor ulterioare.

În cazul diabetului şi în cazul hipertensiunii arteriale există alte primejdii. Neglijarea administrării de insulină poate determina complicaţii majore vasculare, renale, oculare şi, în cazurile extreme, poate determina comă hiperglicemică.

În cazul hipertensiunii, disfuncţiile cauzate de neglijarea tratamentului sunt ceva mai subtile, dar nu lipsite de riscuri. De regulă, pacienţii ar trebui să-şi ia medicaţia în funcţie de recomandarea medicului, o dată sau de două ori pe zi. Numai că, prinşi de ocupaţiile zilnice sau ca urmare a neglijenţei (generată, uneori, şi de tulburările de memorie survenite odată cu vârsta), ei omit să-şi administreze medicaţia. Faptul că nu li se întâmplă nimic imediat îi face, uneori, să creadă că nu mai este necesară medicaţia. Din păcate, ei rămân „descoperiţi“ şi orice eveniment care le determină un stres acut poate să le declanşeze crize hipertensive. În funcţie de valorile tensionale şi de starea vaselor de sânge (care sunt rigide din cauza colesterolului depus în pereţii acestora) se pot produce accidente cardiovasculare, precum infarctul de miocard sau hemoragii cerebrale, ambele cu consecinţe dramatice.

Am prezentat aceste exemple pentru a sublinia cât de importantă este cooperarea bolnavului cu medicul în cadrul unui tratament de durată. Un rol covârşitor îi revine medicului care prescrie, pentru că, dincolo de reţeta pe care o înmânează bolnavului, trebuie să-i explice acestuia (sau, după caz, părinţilor sau aparţinătorilor), cu tact şi răbdare, cât de important este să-şi administreze corect şi continuu medicaţia indicată. Această cooperare (numită, mai nou, complianţă în lumea medicală) se dovedeşte a fi un factor esenţial pentru reuşita tratamentului şi pentru calitatea vieţii pacientului.