Cazul Alfie și „umanismul” secolului XXI

„După ce Alfie a fost deco­nec­tat luni de la aparatele care îi susţineau viaţa, s-a stins din viață în noaptea de vi­neri spre sâmbătă.” Ce se as­cunde în spatele acestei știri? „Umanismul” secolului XXI.

Alfie era un copil ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiţia britanică a respins solicitarea părinţilor lui Alfie, Kate James şi Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale, și a hotărât că Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și, deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut dreptate. Alfie a murit.

Cum au fost motivate deciziile?

Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punctul de vedere juridic este o pseudoargumentație. Cu excep­ția țărilor care au legalizat eutanasia (și Marea Britanie nu se găsește printre acestea), nu există legislație care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață.

Cazul Nancy Cruzan, SUA. Nancy Cruzan se afla de şapte ani în stare vegetativă permanentă, după un accident de automobil suferit în 1983. Era menţinută în viaţă prin alimentaţie artificială prin tub. În 1987, s-a cerut să i se scoată tubul de alimentare ca ea să poată muri. În 1988, Curtea Supremă a statului Missouri a respins cererea pe baza interesului absolut al statului în menţinerea vieţii. În 1990, Curtea Supremă a SUA a susţinut opinia celei din Missouri, cu un vot de cinci la patru.

Dar să spunem că acceptăm că există un drept la moarte. Cine îl exercită? Cine hotărăşte când să mori? Medicii, judecătorii, admi­nis­trația, legislaţia, individul, familia? Ce se întâmplă când persoa­na este în comă sau nu are discernământ? Întrebările acestea nu sunt noi și au fost puse în anii 1960, când tehnologia medicală a fost revoluţionată astfel încât funcţiile vitale ale organismului uman au putut fi susţinute artificial pentru perioade îndelungate (dar cu costuri foarte mari). Răspunsul a fost dat din 1991. Cazul de referință (care a devenit izvor de drept) a fost cazul Helga Wanglie.

Helga Wanglie, o bătrână de 87 de ani, se afla de peste un an în stare vegetativă permanentă, conectată la un respirator. Spitalul unde era internată pacienta a făcut apel la justiţie, în ianuarie 1991, pentru a decide asupra oportunităţii prelungirii îngrijirilor medicale. Curtea de Justiţie a hotărât că numai familia poate hotărî în această privinţă. Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanţii procedurale, ţinând cont de posibilitatea unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar pă­rinții lui Alfie puteau decide.

Viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra valori ca intimitatea și autonomia personală în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor; intimitatea și autonomia personală devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor. Stuart Mill susține că singurul scop pentru care poate fi exercitată puterea asupra unui membru al societății, împotriva voinţei sale, este pentru a preveni lezarea drepturilor altora. Prin ce lezau Alfie și părinții săi drepturile altora?

S-a spus că sumele mari utilizate pentru a-l ține în viață pe Alfie ar putea fi utilizate în alte proiecte cu un număr mai mare de beneficiari și cu o eficiență superioară. Dar chiar dacă acceptăm utilitarismul (o cotă cât mai mare de fericire pentru cât mai mulți), acesta se poate aplica doar pentru fonduri publice. În cazul lui Alfie cheltuielile erau suportate din fonduri private. Și, în plus, cu o astfel de gândire putem cădea în capcana unor concepte promovate de naziști – eutanasia economică și darwinismul social.

Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.

Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate şi înţelese adecvat. Este diferită în funcţie de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism. De exemplu, în cazul Karen Quinlan, deși s-a apreciat că va supravețui câteva ore după deconectare, ea a supravieţuit timp de peste 10 ani.

Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre, și nu după trăirile persoanei analizate.

Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se transformă din probleme medicale într-unele morale.

Tratamentele inutile constituie un subiect care este abordat în lucrările ştiinţifice relativ recente (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată. Citez: American Thoracic Society – O intervenţie este inutilă atunci când este foarte puţin probabil să determine o supravieţuire „cu sens”. American Heart Association – Resuscitarea cardiorespiratorie este inutilă atunci când nu există raportări privind supravieţuiri în acele circumstanţe, în studii cu design corespunzător. Critical Care Society – Tratamentul este inutil atunci când nu îşi poate atinge scopul și /sau este extrem de costisitor sau cu beneficii incerte - nepotrivite. Lawrence J. Schneiderman &colab. (1990) - Un tratament este inutil dacă un pacient nu are capacitatea de a aprecia rezultatele unui tratament medical, dacă tratamentul nu-l face independent faţă de aparatele de menţinere a vieţii sau e un tratament care are şanse de succes mai mici de 1 la 100. O astfel de abordare poate fi acceptabilă pentru administratorii sistemului de sănătate, dar nu și pentru medici. Scopul profesiei medicale este tratarea, și nu abandonarea pacienţilor. Orice decizie cu privire la pacienţii grav bolnavi trebuie să fie luată în interesul maxim al acestora, şi nu pentru ceea ce este mai… „convenabil” pentru familie, medici sau spital. Indiferent de argumentele de tip medical, viaţa umană are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar şi în cel mai timpuriu şi nediferenţiat stadiu al existenţei embrionare.

Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou „umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană, negarea Divinităţii şi a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creăm mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru „libertatea” sexuală.

În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei pasive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat eutanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noţiuni esențiale din punctul de vedere moral, și anume sanctitatea vieții și valoarea vieţii. Ştiinţa este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criză contemporană - o criză de sens a științei.

P.s. 1: Sper să fie prilej de me­di­tație pentru cei care susțin statul autoritar în domeniul sănă­tății. Niciodată statul nu știe mai bine decât părintele informat și iubitor ce este bun pentru copilul său.

P.s. 2: Pentru cei care idealizează și idolatrizează societatea postmodernă: prezenta notiță nu constituie o atingere la indepen­den­ța justiției și a statului de drept. Ea este o manifestare omenească de revoltă față de abuzurile la care din motive ideologice închidem ochii.