Ceai, argint şi opiu

La prima vedere, pare dificil de stabilit o legătură între cei trei termeni de mai sus. Dacă, însă, vă spunem că aceştia stau la baza triunghiului care leagă Anglia, India şi China şi care au generat două războaie, atunci consider că v-am făcut suficient de curioşi pentru a vă relata, pe scurt, povestea lor.

În 1664, regele Carol al II-lea al Angliei a primit în dar aproximativ un kilogram de frunze negre şi ciudat mirositoare, din care se putea prepara o băutură cunoscută astăzi sub denumirea de ceai. La 100 de ani de la această întâmplare, ceaiul devenise băutura favorită a britanicilor, dar şi a ruşilor, olandezilor şi portughezilor. La vremea aceea, ceaiul se vindea la un preţ uriaş şi era comercializat ca: „o băutură folositoare, care te ţine în puteri până la cea mai înaintată bătrâneţe“, ca „o băutură de ajutor pentru durerea de cap, ameţeală şi limpezirea vederii, care face visele grele să piară şi uşurează creierul, vindecând, deopotrivă, strânsoarea măruntaielor, frigurile, dropica şi scorbutul, şi făcându-te harnic şi vânjos la trup“. Creşterea în popularitate a noii băuturi a făcut ca importul ceaiului să crească exponenţial, în ciuda faptului că au fost puse taxe foarte mari la presiunea producătorilor de bere, care îşi vedeau ameninţate profiturile. Locurile de predilecţie pentru consumul de ceai (pe care astăzi le numim ceainării) impuneau o întreagă cultură a ceaiului, marcate de ritualuri aparte, unde „tot truditorul şi meşteşugarul îl maimuţăreau pe nobil“, după cum se plânge Jonas Hanway, care, într-un eseu asupra ceaiului, scris la 1756, atacă această faimoasă băutură.

Întrucât ceaiul provenea din China, alături de porţelan şi mătăsuri, toate foarte scumpe, era firesc să existe repercusiuni şi asupra bugetului Marii Britanii. Deoarece Compania Indiile de Est, unicul importator al acestora nu reuşise să stârnească interesul comercianţilor chinezi prin vreunul din exporturile chineze, a fost nevoită să plătească în lingouri de argint, ceea ce, în timp, a dezechilibrat bugetul englezilor. Pentru a contrabalansa aceste pierderi, britanicii au recurs la exportarea de opiu în China.

Opiul se obţinea dintr-o specie de mac, Papaver somniferum, o plantă anuală, cu un ciclu de creştere de 120 de zile, fiind extras din capsulele acestuia înainte de a înflori. Sucul uscat, obţinut din aceste capsule, se compactează în calupuri, care pot fi stocate pe termen lung. În medie, la un hectar de plantă, se obţin între 8 şi 15 kilograme de opiu. În ce priveşte consumul, există diferenţe, şi anume opiul poate fi înghiţit (mâncat ca atare sau amestecat cu diverse condimente sau băut, dizolvat în diverse lichide, mai ales în vin sau în vin cu miere, care atenuează gustul amar), fie fumat. Zona în care se prefera fumatul cuprindea China şi alte părţi din Asia de sud-est. Pentru a fi fumat, opiul trebuia concentrat şi condiţionat în mici pastile, care erau plasate în instrumente speciale (pipele de opiu). Aceste pastile erau arse cu ajutorul cărbunilor încinşi, fumul fiind inhalat, de regulă, în localuri specializate, de către fumători, care stăteau întinşi. Opiul era consumat pentru faptul că determină euforie şi analgezie, dar nu se puteau trece cu vederea şi efectele care însoţeau consumul prelungit, cum ar fi somnolenţa, ameţeala, greaţa, constipaţia, pierderea puternică a apetitului, oboseala cronică, tulburări de memorie, fertilitate redusă.

Istoria acestor trei termeni va continua în numărul de săptămâna viitoare.