Ceai de „impostură“

Zilele trecute, am intrat într-o librărie din centrul oraşului pentru a căuta un tratat medical. Librăria era aproape goală, cu excepţia unui stand, în faţa căruia staţionau mai multe persoane de vârsta a treia. Curios fiind, m-am apropiat şi eu de standul cu pricina, pentru a vedea ce-i interesa pe acei cititori ocazionali. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat, pe o suprafaţă de aproape un metru pătrat, nişte volumaşe semnate de acelaşi autor, care constituiau o suită de terapii pe bază de... ceaiuri. Ele se intitulează cam aşa: „Ceaiurile mele pentru stomac“, „Ceaiurile mele pentru ficat“, „Ceaiurile mele pentru inimă“, „Ceaiurile mele pentru prostată“, „Ceaiurile mele pentru dragoste“, şi, „cireaşa de pe tort“, „Ceaiurile mele pentru cancer“. Răsfoind, curios, volumele, am constatat următoarele:

- numele autorului, cu rezonanţă franţuzească, este de fapt un pseudonim al unei doamne care îşi asumă redactarea, selecţia şi traducerea unor texte;

- volumaşele se află în librării de mai bine de un deceniu;

- volumele conţin câte o parte introductivă în care sunt amestecate vagi informaţii medicale, cu texte consistente extrase din diverşi „vindecători“, care pretind rezultate miraculoase fără, însă, a oferi dovezi verificabile asupra acestora.

Răsfoind mai îndeaproape volumul „Ceaiurile mele pentru cancer“, constat că autoarea, deşi recunoaşte că nu există nici o plantă care să vindece cancerul, ne propune în continuare 135 de tipuri de ceai de utilizat în această boală gravă, menţionând chiar pe copertă că „există şi foarte mulţi oameni bolnavi, care s-au vindecat cu aceste ceaiuri“.

Sunt, astfel, trecute în revistă ceaiuri pentru cancerele digestive, ganglionare, ale rinichiului, ale aparatului respirator, ale ochilor, ale oaselor, sânului, splinei, prostatei, sângelui şi, în final, chiar şi ceaiuri pentru metastaze (!).

Parcurgând lista plantelor prescrise, am remarcat prezenţa unora cu un grad semnificativ de toxicitate, cum ar fi: tătăneasa, vâscul, nalba sau salvia (ultima aflându-se pe lista plantelor „etnobotanice“ interzise de curând).

Deoarece astfel de informaţii pseudoştiinţifice se află la îndemâna oricui, este lesne de înţeles ce pericole pot ascunde. Dacă o persoană este diagnosticată cu o formă de cancer şi i se recomandă chimioterapie, un tratament greu de suportat, nu de puţine ori ea renunţă, fiindcă i se pare mult mai comod să se trateze cu ceaiurile prescrise în aceste publicaţii.

Din experienţa personală cunosc un număr de astfel de cazuri de persoane tinere, care, refuzând chimioterapia, s-au tratat un timp cu aceste ceaiuri, revenind la spital în stadiul final, cu metastaze în diverse organe, fără vreo speranţă de vindecare.

Degeaba se ascunde autoarea sub afirmaţia că „terapiile naturiste descrise de noi completează rezultatele medicinii clasice“, atâta timp cât sugerează că diversele forme de cancer se pot trata cu succes cu aceste ceaiuri.

De aceea, nu mă pot abţine să nu ofer, în final, un paragraf din acest volum, care face o afirmaţie cu care sunt total de acord: „din păcate, sub acoperirea de medicină naturistă se strecoară de multe ori şi înşelătoria şi şarlatania şi escrocheria fără de ruşine“.