Creatorii şi drogurile

Dacă aruncăm o privire în istoria literaturii şi în istoria artelor, realizăm că atât scriitorii, cât şi artiştii plastici şi muzicienii au fost preocupaţi de influenţa drogurilor asupra fiinţei umane şi a procesului de creaţie

Textul cel mai important în descrierea toxicomaniilor moderne este opera autobiografică intitulată „Confesiunile unui consumator englez de opium“, publicată în 1882 de Thomas De Quincey. Din această carte aflăm că opiumul i-a fost recomandat de un prieten, ca medicament, pentru durerile de dinţi. Consumându-l, autorul a observat că opiumul i-a alinat nu numai durerea fizică, ci şi pe cea sufletească, proiectându-l într-o zonă de „plăcere şi voluptate divină“. Această revelaţie l-a condus până la a face cultul opiumului: „Oh, just, subtil şi puternic opium! Tu care, în sufletul unui sărac, ca şi într-al unui bogat, pentru rănile care nu se vor închide niciodată şi pentru neliniştile care trimit spiritul în rebeliune, aduci un balsam înmiresmat; grăitor opium!“. Este drept că autorul a scris şi un capitol intitulat „torturile opiumului“, capitol în care, deşi recunoaşte efectele negative ale dependenţei de drog, consideră consumul de opium un pericol mai mic decât al consumului de alcool.

Cam în aceeaşi epocă, poetul Samuel Taylor Coleridge utiliza opiul împotriva durerilor reumatismale. Se pare că sub influenţa drogului a scris unele poeme celebre printre care, Kubla Khan. Informaţii din epocă sugerează că poemul este transcrierea unui vis din timpul somnului indus de opium.

În Franţa, Charles Baudelaire a prezentat utilizarea opiumului mai mult ca pe o tentativă de automedicaţie, recunoscând totuşi că „dereglarea simţurilor“ constituie o formă de explorare care serveşte ca bază pentru experienţa creatoare. De fapt, Baudelaire, împreună cu poetul Théophile Gautier şi pictorul Eugčne Delacroix erau membri ai unui club de consumatori de cannabis care se numea Clubul Haşipinilor (Club de Haschichins).

Dintre adversarii suprarealismului, evocăm aici membrii grupului „blestemat“ „Grand Jeu“ (în special, Roger Gilbert-Lecompte: 1907-1943) şi René Daumal (1908-1944), care consideră necesară producerea deliberată a dereglării tuturor simţurilor, cu ajutorul drogurilor, pentru a atrage starea de „clarvăzător“. Aceasta s-ar realiza, considerau ei, prin proximitatea morţii, moment în care s-ar descoperi absurdul condiţiei umane şi nonsensul vieţii.