Cu cărţile pe faţă

De 20 de ani sistemul medical devine tot mai "bolnav", spre nemulţumirea celor ce îl solicită şi insatisfacţia celor ce îl deservesc. Criza economică împinge în colaps asistenţa medicală şi fiecare bănuieşte că altcineva este răspunzător de această situaţie fără precedent.

Pacienţii solicită medicului ajutor de specialitate, dorind să fie trataţi la cel mai înalt grad de eficienţă, deoarece când este vorba de sănătate şi boală, viaţă şi moarte, nu există jumătăţi de măsură. De cealaltă parte, medicul trebuie să rezolve situaţia, însă numai dacă întregul sistem care stă în spatele lui îşi face datoria, asigurându-i baza materială necesară actului medical. Soldatul fără muniţie nu are cum să-şi facă datoria, oricât de viteaz ar fi.

În condiţiile în care medicul primeşte pentru o consultaţie 9 lei, brut (6 lei net) şi în cazul în care preţul pieţei este în jur de 60 de lei, sistemul îl împinge "să se descurce" cum poate. Neexistând cadru legal al coplăţii, având obligaţii birocratice excesive, medicul este vulnerabil în faţa instituţiilor de control şi a populaţiei.

Medicii tineri pleacă în străinătate, unde primesc salarii mai mari, suficiente măcar pentru obligaţiile zilnice, conştienţi fiind că au de înfruntrat medii străine, concurenţă şi un volum mare de muncă. Motivele pentru care părăsesc ţara sunt multe: obositoarea şi umilitoarea birocraţie, riscul de a fi permanent în culpă şi implicit penalizările (în cele 10 formulare obligatorii utilizabile, sunt până la 230 de rubrici care ar face obiectul muncii de statistician sau contabil, nu de medic), lipsa perspectivelor de progres profesional sau măcar de interes faţă de prezenţa medicului, manifestată de autorităţile naţionale, locale sau chiar de pacienţi.

Pentru ca relaţia medic-pacient să fie cât mai transparentă şi corectă, ambele părţi trebuie să vină "cu cărţile pe faţă". Pacientul să aibă asupra sa şi să gestioneze doar el, Carnetul de sănătate sau Cardul de sănătate, cu toate evidenţele medicale şi financiare. Iar medicul să prezinte oferta sa într-un protocol de diagnostic şi tratament corespunzător specialităţii, gradului său profesional şi tariful pe serviciu.

Situaţia ar fi mult mai bună dacă s-ar reorganiza instituţiile care coordonează, îndrumă, adună bani, îi împart, negociază. De asemenea, pacienţii ar trebui să-şi gestioneze singuri resursele. Ministerul Sănătăţii, Casele de Asigurări de Sănătate, primăriile locale sunt în prag de faliment, iar furnizorii de medicamente şi de servicii, ca să supravieţuiască, vor emigra acolo unde sunt oferte. Corpul medico-sanitar trebuie să-şi adapteze şi el modul de lucru la starea de criză, de sărăcie, de instabilitate. Dependent de mijloacele de transport, de resurse materiale puţine, bolnavul trebuie să fie diagnosticat şi tratat la prima consultaţie, să primească un medicament de urgenţă, să i se dea o reţetă care se găseşte şi se poate cumpăra. Va trebui, în concluzie, să se aplice o medicină ca "pe linia frontului".