Cum comunicăm cu pacientul vârstnic?

Multe persoane vârstnice suferă, adesea, mai mult din cauza izolării, a ignorării, a marginalizării, a lipsei de comunicare cu cei din jur, decât de o boală sau alta. Între abuzurile contra persoanelor vârstnice este inclus abuzul psihologic, emoţional sau verbal, care se referă la un limbaj nepotrivit, care se constituie într-un stres şi se adaugă celorlalte probleme pe care este obligat să le suporte o persoană vârstnică. Aceasta poate însemna o condamnare la izolare psihologică şi socială.

Înainte de a începe să expunerea unor aspecte particulare ale comunicării cu pacientul vârstnic, aş vrea să vă dezvălui o amintire din timpul studenţiei, când, fiind în situaţia de a discuta cu pacientul 20 de minute, mi s-a părut că este atât de mult timp şi atât de greu, încât nu-mi găseam cuvintele cu care să încep şi îmi era teamă să-mi întrerup interlocutorul pentru a dirija discuţia spre ceea ce mă interesa. Dar timpul a trecut şi stângăciile de început de asemenea. Deşi pregătirea noastră profesională, în anumite limite, este asigurată la sfârşitul celor şase ani de studiu, pregătirea în domeniul psihologiei persoanei aflate în dificultate lasă încă mult de dorit. Ne trebuie ani de experienţă pentru a dobândi aceste cunoştinţe, dar, din nefericire, uneori, prinşi fiind între rutina activităţilor zilnice şi greul activităţii medicale, ajungem să nu mai ştim să ascultăm.

Atunci când se adresează medicului, pacientul vine cu toate problemele sale, nu numai cu cele de ordin medical (la persoanele vârstnice, acest aspect este foarte important), alături de suferinţa medicală existând, cel mai adesea, cea sufletească, pricinuită fiind de pierderea partenerului de viaţă, îndepărtarea copiilor, singurătatea. În cărţile de psihoterapie ale profesorului şi psihoterapeutului Ion Dafinoiu este adeseori folosit un joc de cuvinte ce ilustrează extrem de subtil această situaţie: history (istorie/poveste) vs his story (istoria/povestea lui) sau, extrapolând, este trecerea de la generalul situaţiei medicale la particularităţile persoanei.

Multe persoane vârstnice suferă adesea mai mult din cauza izolării, a ignorării, a marginalizării, a lipsei de comunicare cu cei din jur, decât de o boală sau alta. A-i vorbi unui vârstnic în grabă, răstit, plictisit, indiferent, fără a te asigura că te-ai adaptat înţelegerii sale, nivelului de cultură, capacităţii de recepţie, capacităţii auditive, poate să-i facă rău, adâncindu-i suferinţele. Între abuzurile contra persoanelor vârstnice este inclus abuzul psihologic, emoţional sau verbal, care se referă la un limbaj nepotrivit, menţionat mai sus, care se constituie într-un stres şi se adaugă celorlalte probleme pe care este obligat să le suporte o persoană vârstnică. Acesta poate însemna o condamnare la izolare psihologică şi socială, la precipitarea regresiei psiho-intelectuale, constituindu-se, în acelaşi timp, şi într-un stres de subsolicitare.

Comunicarea, nevoie fundamentală pentru vârstnic

De reţinut că, în toate conceptele aparţinând de teoria nevoilor, comunicarea este inclusă printre nevoile fundamentale ale unei persoane, în general, ale unei persoane suferinde şi vârstnice cu atât mai mult. Orice persoană este o entitate umană, ale cărei nevoi şi resurse sunt individuale şi specifice. Astfel, nevoile umane se prezintă ca fiind multiple şi complexe, scopul satisfacerii lor fiind acela de a obţine o „stare de bine“, de confort, de creştere a calităţii vieţii; or, calitatea vieţii devine pentru vârstnic unul dintre obiectivele esenţiale ale oricărei intervenţii de ajutor sau de protecţie; uneori, de pildă, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi posibile, calitatea vieţii însă, totdeauna.

Pentru vârstnic, se poate afirma că nevoia de comunicare este vitală, existenţa, calitatea şi durata vieţii sale fiind ameninţate de nesatisfacerea nevoii de comunicare, ca şi de o comunicare inadecvată. Mai devreme sau mai târziu, o persoană de vârsta a treia îşi trăieşte ultima parte a vieţii, care precede sfârşitul, încheind existenţa. Comunicarea, în acest stadiu, are semnificaţii particulare şi este, alături de alte elemente de îngrijire paliativă, o soluţie a calităţii vieţii până în ultima clipă.

Cu ajutorul comunicării, investigăm tipologia persoanei, modificările psihologice determinate de îmbătrânire, gradul acestora de îmbolnăvire, suferinţa, stresul social şi psihologic, handicapul. Prin comunicare, obţinem date preţioase privind nevoile unei persoane sau alteia, în fine, cu ajutorul comunicării putem influenţa chiar şi în sens terapeutic (psihoterapeutic) starea persoanei, fără a mai pune la socoteală transmiterea spre însuşire a mesajelor noastre, destinate s-o ajute.

Medicii trebuie să aibă răbdare cu cei de vârsta a treia

O persoană în vârstă îşi găseşte mai greu cuvintele pentru a-şi alcătui răspunsurile care, în final, sunt găsite, dacă cel ce conduce dialogul are răbdarea necesară. De altfel, răbdarea este o însuşire obligatorie pentru toţi cei ce lucrează cu vârstnicul, ca şi pentru orice alt anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind şi mai mult răspunsurile, chiar dacă persoana vârstnică a înţeles, a recepţionat mesajul.

În alte situaţii, de îmbătrânire avansată, cu diverse afectări ale structurilor neurologice de suport a funcţiilor psihice, complicată cu boli neuropsihice sau chiar în îmbătrânirea timpurie, când pot apărea astfel de tulburări cu debut precoce, este afectată înţelegerea; persoana ascultă, aude, dar nu înţelege, ca urmare a degradării unor zone din creier unde se face recepţia şi prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem răbdarea ci, să insistăm, să apelăm şi la celelalte forme de comunicare non-verbală, fiindcă poate fi vorba de o afazie parţială (afazie numindu-se pierderea capacităţii de înţelegere şi de exprimare), de tulburări ale exprimării verbale (disfazie) sau pur şi simplu de tulburări de auz.

Trebuie să fim, de asemenea, pregătiţi pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sărac, stereotip adesea, ceea ce este o altă caracteristică a îmbătrânirii, căreia trebuie să adaptăm şi propriul nostru limbaj şi să utilizăm constant calitatea pe care o subliniam anterior.

Putem spune, deci, cu certitudine că, într-adevăr, comunicarea cu pacientul vârstnic rămâne o provocare, dar nu numai pentru medic, ci pentru toţi cei din jurul persoanei respective. Pentru medic, uneori, acele 20 de minute acordate discuţiei cu pacientul devin atât de mici, încât este nevoie de mult tact şi răbdare pentru a obţine atât informaţiile medicale de care are nevoie, dar şi pentru a satisface nevoile de comunicare specifice vârstnicului.

Înainte de a încheia, atrag atenţia că nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi are bunici şi părinţi, care, cândva, vor îmbătrâni şi oricare dintre cei dragi poate ajunge în dificultate, precum persoanele din faţa noastră. Parafrazând jocul de cuvinte de mai sus, permiteţi-mi să spun că precum copii fiind ascultam cu drag bunicii, spunându-ne poveştile copilăriei, acum ar trebui să avem aceeaşi răbdare cu ei, să-şi spună, în câteva cuvinte, povestea vieţii lor.