Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Sănătate Dacii anesteziau cu sirop de mătrăgună combinat cu vin

Dacii anesteziau cu sirop de mătrăgună combinat cu vin

Un articol de: Ostin Mungiu - 21 Ian, 2008

Răsfoind, zilele trecute, monografia intitulată „Suferinţa psihică şi drogul“, de doctor Rodica Stan şi colaboratorii, am găsit câteva date interesante, din care vă prezint câteva.

Există documente care atestă utilizarea de către populaţia tracă a unor plante utilizate pentru tămăduirea bolilor. Dintre acestea menţionăm Hyosciamus niger - măselariţa; Datura stramonium - salia popolare - ciumăfaia, plante care conţin ca principiu activ hyosciamina, substanţă care are şi efecte analgezice. Faptul că acţiunile alcaloizilor din plante nu le erau străine strămoşilor noştri rezultă din denumirile utilizate pentru unele dintre ele, cum ar fi Atropa belladona (mătrăguna) - „bolindău“, „turbăciune“, „moarte furioasă“ sau Cannabis - „cânepa nebună“. Tracii cunoşteau, de asemenea, şi acţiunea halucinogenă şi toxică a ciupercilor de tipul Amanita muscaria, - „pălăria şarpelui“. Faptul că geto-dacii se jertfeau cu o seninătate şi o bucurie ce cu greu pot fi înţelese s-ar datora nu numai fanatismului, ci şi administrării unor substanţe psihoactive din plante, care induceau o stare halucinantă, care îi pregăteau pentru întâlnirea cu zeii. Există mărturii care atestă faptul că geto-dacii practicau unele intervenţii de tipul trepanaţiilor osoase (ca dovadă sunt craniile descoperite la Holboca, în judeţul Iaşi). De altfel, în momentul cuceririi Daciei de către romani, medicii legiunilor romane au fost impresionaţi de cunoştinţele pe care le aveau „barbarii“ în acest domeniu. Se pare că pentru anestezierea celor care trebuiau să suporte operaţii se folosea sirop de mătrăgună combinat cu vin, iar în timpul manevrelor chirurgicale se adăugau şi fumigaţii cu ciuperci halucinogene. În Evul Mediu, cronicarii au consemnat utilizarea haşişului şi opiului de către nepoţii lui Ştefan cel Mare, Ilieş Vodă şi Ştefan Vodă. Demnă de menţionat este şi o scrisoare trimisă, în 1716, de Nicolae Mavrocordat, patriarhului Hrisant Notara la Constantinopol, prin care-i recomanda pentru tratarea durerilor reumatismale „două pilule şi un borcan de magiun de opiu socotit ca pentru noi la Cotroceni“.

Soţia domnului moldovean Scarlat Calimachi (1812-1819) - Maria Calimachi - comanda periodic farmaciştilor un preparat pe bază de opiu, numit „licfor anodin“. Este interesant că încă din această perioadă se manifestă primele intenţii legislative în materie de stupefiante. Astfel, acestea, încadrate sub denumirea de „otrăvuri“ şi „ierburi de leac“, se eliberau numai vracilor, după cum reiese din „Pravila lui Vasile Lupu“ şi „Îndreptarea legii“ a lui Matei Basarab. Primul act normativ autohton care priveşte drogurile în mod direct este „nizamul“ (decretul), dat de domnitorul Alexandru Moruzi (la 6 martie 1794), în care sunt stabilite reguli precise de funcţionare a spiţeriilor (farmaciilor) şi norme de conduită pentru spiţeri. Au urmat apoi şi alte acte legislative cu rol de reglementare a traficului de droguri, emise sub domniile lui Alexandru Ipsilante (1797), Scarlat Calimachi (1814) şi Alexandru Şuţu (1819). Ceva mai târziu (1872) a fost promulgată o lege care cerea scoaterea din uz a „medicamentelor secrete“, împiedicând astfel utilizarea lor. Se poate afirma astfel că în ţara noastră uzul non-medical al unor substanţe precum opiul şi derivaţii s-a aflat sub control legal strict pe parcursul ultimilor 140 de ani.