De la medicină alternativă, la medicină integrată

▲ Centrele de terapie a durerii din spitale colaborează, în ultima vreme, din ce în ce mai mult cu practicieni de medicină alternativă ▲ Este interesant cum aşa-numita medicină convenţională este completată continuu cu alte metode alternative, cum ar fi tehnicile de relaxare, osteopatia, acupunctura sau auriculoterapia ▲

Într-un raport realizat în 2005 în Franţa, de către Misiunea Interministerială de Vigilenţă, se arată că în 4 ani numărul metodelor de medicină „paralelă“ a crescut de la 89 la 200. În Franţa, Ordinul Naţional al Medicilor recunoaşte numai acupunctura şi homeopatia. Aceste metode alternative, care încearcă să se cristalizeze în conceptul de medicină integrată, concept care ia în considerare pacientul ca un întreg, se împart în metode „energetice“ (acupunctură, auriculoterapie), metode „verzi“ (aromoterapie, fitoterapie) sau metode manuale (osteopatia, chiropraxia şi altele). La aceste metode, care se găsesc deja publicate în ghiduri, se adaugă şi altele, mai ciudate, cum ar fi geloterapia (terapia prin râs) şi iridologia (metodă în care diagnosticul se bazează pe examinarea irisului).

Dispreţuite la început, fiind considerate mai aproape de şarlatanie, decât de medicină, aceste metode au ajuns în atenţia medicilor şi din cauza presiunii publicului. Din această cauză, începând de la mijlocul anilor â90, la vestita Universitate Harvard din SUA a luat naştere un „Centru Naţional de Studiu al Medicinei Complementare şi Alternative“, cu un buget de aproximativ 100 de milioane de euro. Cu acest buget, sunt în curs de realizare studii ştiinţifice serioase, care au ca scop evaluarea eficacităţii metodelor alternative, cu aceeaşi rigoare cu care se fac studiile clinice pentru medicamente noi.

Misterele acupuncturii

Este bine cunoscut faptul că dacă plasăm trei degete pe marginea externă a antebraţului, deasupra pumnului, putem simţi pulsaţiile arterei radiale. Pentru acupunctorii chinezi, acest lucru are un rol foarte important, deoarece, presând progresiv această arteră, ei pot distinge 28 de forme diferite de puls, pe care le clasifică în funcţie de forţă, de viteză, de ritm şi de formă. Aceste informaţii, coroborate cu un examen general şi cu inspecţia limbii, permit acupunctorului să pună un diagnostic pe baza căruia să deducă în ce zone trebuie să plaseze acele.

Acupunctura, acestă disciplină a medicinii chineze, păstrează încă un grad de mister. Ea se bazează pe ideea că organismul uman este parcurs de o duzină de meridiane, „căi“ pe care circulă energia numită „Qi“. Deocamdată, nimeni nu a reuşit să evidenţieze aceste linii şi nici să explice mecanismul exact prin care acţionează acele ce se plasează pentru aproximativ 20 de minute în unul sau mai multe din cele 361 de puncte de acupunctură descrise tradiţional. În acest univers de incertitudine, câteva echipe ştiinţifice au încercat să evidenţieze modificări fiziologice care s-ar putea lega de practica acupuncturii. Întrucât

s-au putut identifica fonduri pentru susţinerea acestor cercetări, s-a trecut la măsurarea diametrului vaselor şi vitezei de curgere a sângelui cu un aparat modern numit echo-doppler. Autorii francezi au folosit un aparat extrem de sofisticat (angiometru de înaltă rezoluţie), care poate măsura variaţiile diametrului arterei radiale cu o precizie de un micrometru (a un miliona parte dintr-un metru). Cu acest aparat, cercetătorii au fost capabili să arate că dacă acele sunt plasate în locurile cunoscute, la bolnavi, se înregistrează o largire a arterei radiale de 7%. Interesant că acest studiu, când a fost făcut la oamenii sănătoşi nu a arătat nici o modificare. Pentru a explica acesta, s-a emis ideea că dilatarea arterei în primul studiu era datorată expunerii prealabile la acupunctură. Refăcând studiul pe bolnavi cu migrene, s-a constatat din nou dilatarea semnificativă a arterei radiale, concomitent cu scăderea intensităţii durerii migrenoase. Cercetările continuă, în profunzime, deoarece se consideră că, în timpul acupuncturii, unele celule, cum sunt fibroblastele şi neuronii, pot emite semnale care sunt la originea secreţiei de endorfine (morfine endogene) şi a altor neuromediatori, ceea ce ar putea explica dilatarea arterelor şi calmarea durerii.

Auriculoterapia

De la început, trebuie precizat că auriculoterapia este o metoda de acupunctură limitată doar la nivelul urechii. Un cunoscut auriculo-acupunctor francez, dr. David Alimi, obişnuieşte să spună că urechea este un fel de pian al corpului, unde fiecare părticică din suprafaţa sa rezonează la nivelul întregului organism. Tehnica este derivată din acupunctură şi se bazează pe stimularea unor puncte reflexe, care corespund fiecare reprezentării unei părţi a corpului la nivel cerebral. Se descriu 196 de astfel de puncte la nivelul urechii. Interesant e faptul că auriculoterapia provenită din antichitatea chineză a fost redescoperită de francezi la mijlocul secolului trecut şi recunoscută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în 1987. Ea este chiar obiect de studiu universitar în unele facultăţi de medicină. Ca tehnică, aceasta constă din aplicarea de ace fine, sterile şi de unică folosinţă şi de implanturi metalice. Acele sunt retrase la sfârşitul şedinţei, în timp ce implanturile rămân pe loc, cam două săptămâni, fiind eliminate spontan. Cu astfel de tehnică, care, de regulă, se aplică atunci când tratamentele convenţionale au eşuat, se încearcă tratarea durerii canceroase, cea a membrelor „fantomă“, a anxietăţii, a dificultăţilor de deglutiţie, a greţurilor ş.a. Autorii vorbesc desre o eficacitate de 70% după 2-3 şedinţe. Folosindu-se de o metodă modernă (rezonanţa magnetică funcţională), cercetătorul francez susmenţionat a demonstrat la un lot de voluntari că stimularea punctelor din ureche determină stimularea unor zone specifice de pe scoarţa cerebrală. Astfel, s-a observat că se poate obţine stimularea aceleiaşi zone din creier dacă se aplică ace la nivelul degetului mare sau în punctul de pe ureche care corespunde acestui deget. Această validare ştiinţifică a făcut ca auriculoterapia să fie considerată ca parte a neuroştiinţelor.

Chiropraxia şi osteopatia

În lumea occidentală, există două discipline manuale numite chiropraxie (chiropractică) şi osteopatie. Chiropraxia este o disciplină centrată pe coloana vertebrală. Cei care o practică consideră că toate tulburările se datorează deplasării uneia sau mai multor vertebre. Aceste deplasări, pe care chiropracticienii le numesc subluxaţii, ar fi la originea multor dureri sau maladii fără cauză organică. Acestă ipoteză este foarte controversată; adversarii ei subliniază absenţa unor date ştiinţifice prin care să demonstreze în ce mod aceste subluxaţii invizibile radiologic ar putea influenţa organele interne.

Disciplina aceasta a luat naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea, când un vindecător american, Daniel Palmer, a redat auzul unui surd ca urmare a unei manipulări vertebrale. Aceasta este tehnica chiropracticienilor, care numesc ajustări astfel de manipulări. Deoarece pacienţii li se adresează pentru afecţiuni dureroase, cum ar fi sciatică, lumbago, torticolis, dar şi pentru alte afecţiuni, cum ar fi depresia, insomnia, cefalee, această metodă este destul de răspândită mai ales în SUA şi Franţa. Trebuie să precizăm că ea nu e practicată de medici, ci de specialişti formaţi pe o perioadă de şase ani în şcolile din SUA.

Metoda nu e lipsită de riscuri, deoarece într-un procent foarte mic pot produce accidente vasculare cerebrale, ca urmare a posibilei lezări a arterei vertebrale. În ianuarie 2006, Academia de Medicină Franceză a emis un raport critic în legătură cu această practică.

În ceea ce priveşte osteopatia, ea este mai cuprinzătoare deoarece, în afară de coloana vertebrală, cuprinde şi mobilizarea prin palpare a diverselor ţesuturi care înconjură viscerele şi oasele craniene. Osteopatia se bazează pe axioma „structura guvernează funcţia“, fapt care se traduce prin aceea că majoritatea tulburărilor funcţionale ale organismului depind de modificări la nivelul structurilor. Deşi nu există studii standardizate în domeniu, formarea unui osteopat variază de la câteva weekend-uri până la şase ani. În Franţa, există aproximativ şapte mii de practicieni care acordă 20 de milioane de consultaţii pe an. Interesant e faptul că osteopatia este practicată atât de medic, cât mai ales de persoane fără pregătire medicală.