Depresia vârstnicului

Depresia şi tulburările reprezintă, în prezent, cea mai grea povară a vârstnicului. Spre deosebire de afecţiuni ca boala Alzheimer şi demenţa vasculară, în al căror tratament se fac astăzi primii paşi, depresia este o afecţiune care a fost studiată de mult timp şi pentru care există tratament în prezent, cu o eficienţă în 80-90% din cazuri.

Cunoscută încă din antichitate, depresia şi manifestările ei clinice au fost descrise de Hipocrate, ca afecţiuni ale „bilei negre“. În traducerea literară din limba greacă se descoperă însă o formă particulară a depresiei, „melancolia“. În Evul Mediu, teoria umorală a lui Hipocrate a fost negată, depresia şi bolile mintale au fost considerate a fi exprimări ale posesiei trupului de demoni. Se menţine, în schimb, noţiunea de melancolie de-a lungul secolelor, fără a avea o semnificaţie precisă, care însă nu se referă întotdeauna la melancolia autentică, tulburare afectivă profundă, caracterizată de o tristeţe patologică.

Termenul de depresie a fost utilizat întâmplător în secolul al XIX-lea, de Baillarger, şi se impune ca urmare a utilizării sistematice de către Kraeplin, descriind perioadele de tristeţe şi de descurajare, care alternează cu cele de excitaţie şi euforie din psihoza maniaco-depresivă. Cuvântul depresie va desemna toate episoadele de tristeţe, de scădere a tonusului psihic, însoţite de modificarea comportamentului şi trăirilor subiectului. Sentimentul de tristeţe nu semnifică depresia, dar depresia implică inevitabil tristeţea, a cărei intensitate poate varia, influenţând viaţa, activitatea şi funcţiile elementare, ca somnul şi apetitul. Tristeţea, ca sentiment de mâhnire, poate fi răspunsul la un eveniment dezagreabil, dar poate deveni patologică dacă este exagerată ca intensitate şi durată, cu atât mai mult dacă apare fără o cauză aparentă. Tristeţea regăsită în limitele depresiei poate fi influenţată de factori individuali predispozanţi, genetici, psihologici, biologici.

O boală a dispoziţiei

Din punct de vedere medical, depresia este un concept care se adresează unei afecţiuni cu simptome bine definite, cu o modalitate de exprimare variată, ca origine şi gravitate. De aceea, depresia în sens strict medical, este o boală a dispoziţiei care implică procese cognitive şi care are răsunet asupra funcţionării întregului organism.

Mortalitatea crescută rămâne însă cea mai frecventă consecinţă a depresiei. Asocierea depresie-accident vascular cerebral are o mortalitate mult crescută comparativ cu cea a pacienţilor care nu fac depresie. Vârstnicii îngrijiţi la domiciliu, pentru diferite afecţiuni invalidante, care au asociată depresia, au o rată a mortalităţii de trei ori mai mare decât cei cu afecţiuni asemănătoare, dar la care nu apare depresia. Creşterea mortalităţii pacienţilor vârstnici la care apare depresia se produce şi prin creşterea ratei suicidului, care este de două ori mai mare decât la tineri şi este de şase ori mai frecventă în rândul bărbaţilor cu vârsta peste 60 de ani.

În prezent, se acceptă ideea că etiologia (cauzele) depresiei la vârstnic este multifactorială şi că există factori de risc asociaţi acestora. Astfel, depresia apare în una din următoarele circumstanţe: procesul normal de îmbătrânire, condiţiile patologice (demenţă, afecţiuni neurodegenerative, miocardice, endocrine), afecţiuni genetice.

Dintre deficienţele nutriţionale, scăderea nivelului vitaminei B12, coenzimă în multe procese metabolice, în special la nivelul sistemului nervos central, reprezintă un evident factor de risc al tulburărilor cognitive şi al depresiei. În creierul uman se înregistrează o concentraţie crescută de vitamina B12 la nivelul substanţei cenuşii şi a celei albe.

Nivele scăzute ale vitaminei B12 se evidenţiază la vârstnicii care nu prezintă concomitent anemie. Scăderea nivelului vitaminei B12 şi al acidului folic sanguin reprezintă, la vârstnici, un factor de risc în apariţia depresiei şi a tulburărilor cognitive.

Cum se manifestă boala

Descrierile clinice ale sindroamelor depresive sunt extrem de variate. În tulburările depresive de severitate moderată, ca trăsături principale apar: dispoziţia scăzută, lipsa plăcerii, gândire pesimistă şi deteriorarea eficienţei. Aspectul exterior al pacientului este caracteristic: îmbrăcăminte şi ţinută neglijente, trăsăturile feţei sunt modificate, cu coborârea colţurilor gurii şi apariţia cutei verticale între sprâncene, scăderea frecvenţei clipitului, umerii aplecaţi, capul înclinat înainte, direcţia privirii este în jos, gesturile sunt reduse; poate persista un zâmbet exterior în ciuda sentimentelor adânci de depresie.

Lentoarea psihomotorie este freventă, dar pacienţii pot să fie, de asemenea, frecvent întânită, ca şi iritabilitatea. Apare agitaţia, o stare de nelinişte, pacientul îşi frământă degetele, îşi mişcă neîncetat picioarele. Lipsa interesului şi a plăcerii este frecvent întâlnită, dar nu este relatată de pacient. Se asociază simptome ca: perturbarea somnului, variaţia diurnă a dispoziţiei, pierderea apetitului, scăderea în greutate, constipaţia. Ideile depresive sunt simptome importante şi accentuează sentimentele de culpabilitate ale pacientului. Simptomele fizice îmbracă numeroase forme, predomină constipaţia şi disconfortul dureros imprecis localizat, cu creşterea preocupărilor hipocondriace.

Tipul de tratament

Tratamentul stărilor depresive la vârstnic are un caracter de urgenţă şi implică demersuri multidirecţionale, cu participarea activă a anturajului, a familiei sau supravegherea atentă în instituţii specializate, ţinând cont de riscul suicidar. Psihoterapia cu participarea familiei, unde este posibil, sau a personalului, chiar dacă nu a dat rezultatele aşteptate, este necesară în toate formele de depresie. De asemenea, poate fi conceput un program de activitate al bolnavului, de inserare în grup (familie, comunitate), de plimbare, lectură, vizite, programe de ergoterapie (terapie ocupaţională) şi muzicoterapie.

Tratamentul depresiilor trebuie să fie de lungă durată, din cauza riscului înalt de recurenţă, al creşterii riscului pentru un episod viitor direct proporţional cu numărul episoadelor anterioare, diminuării progresive a duratei intervalelor libere interepisodice, al scăderii calităţii vieţii şi al accentuării disabilităţilor după fiecare episod şi al creşterii costului îngrijirilor în caz de recădere sau recurenţă.