Despre efemera supremaţie a antibioticelor şi aspirinei

Descoperirea microbilor, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a dus la apariţia unor tehnici pentru sterilizarea instrumentarului şi a plăgilor. Era un element de progres, dar infecţiile continuau să pună în pericol viaţa bolnavilor. Descoperirea penicilinei a însemnat apariţia unei noi epoci în lupta contra microbilor. O descoperire la fel de revoluţionară, de data aceasta pentru tratamentul proceselor inflamatorii, a fost aspirina. Aceasta a fost introdusă în terapie în jurul anului 1900 şi de atunci au fost înghiţite în lumea întreagă peste o mie de miliarde de pastile.

Între 1940 şi 1970 s-au descoperit mai mult de o sută de antibiotice şi s-a crezut că s-a pus capăt maladiilor infecţioase. Din păcate nu s-a întâmplat aşa, deoarece au apărut relativ repede cazuri de rezistenţă la antibiotice. Cercetătorii au descoperit că, dacă este nevoie de 12-15 ani ca să poţi dezvolta un nou antibiotic, rezistenţa microbiană apare cam după patru ani de utilizare. Astfel că astăzi, 70% dintre microbii care determină infecţii în spitale sunt rezistenţi la cel puţin un antibiotic. Problema este atât de serioasă încât Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a tras un semnal de alarmă, anunţând că "dacă nu se întreprinde nimic, antibioticele vor deveni ineficace în jurul anului 2010".

Pentru a ieşi din acest impas cercetătorii au considerat necesar să se orienteze spre obţinerea unor agenţi farmacologici diferiţi de antibiotice, agenţi care să împiedice bacteriile să devină rezistente. Trei dintre direcţiile originale de cercetare le prezentăm mai jos:

- peptidele antimicrobiene; această descoperire se bazează pe faptul că pe pielea şi pe mucoasele noastre există substanţe care au rolul de a distruge bacteriile, ciupercile şi virusurile înainte de a pătrunde în organism. Aceste peptide au o extremitate încărcată pozitiv care atrage ca un magnet microbii a căror membrană este încărcată negativ. După această "agăţare", peptidul pătrunde în membrana microbiană şi determină distrugerea microorganismelor. Până acum s-au descoperit foarte multe dintre aceste peptide numite defensine şi există deja un studiu din 2008, efectuat pe 800 de pacienţi cu ulcere infectate de gambă la diabetici, care a demonstrat eficacitatea acestora. Din păcate, aceste molecule nu pot fi folosite pentru infecţiile interne, deoarece sunt repede inactivate. Savanţii nu s-au descurajat şi au realizat prin sinteză molecule de 10 ori mai mici decât defensinele şi de o sută de ori mai eficace, deoarece nu sunt inactivate de sistemul imunitar. După studii reuşite la animal, începând din august 2008 aceste preparate sunt încercate şi la bolnavi;

- bacteriofagii sunt, de fapt, nişte virusuri "mâncătoare de bacterii". Deşi au fost descoperiţi din 1915, cercetările asupra efectelor acestora au fost stopate datorită apariţiei penicilinei. După apariţia rezistenţei microbiene, studiile au fost reluate şi preparate cu bacteriofagi fiind utilizate curent în Polonia şi Georgia pentru tratamentul plăgilor infectate. Avantajul acestui tip de tratament se datorează faptului că bacteriofagii pot ajunge în toate ţesuturile organismului (inclusiv în creier), pătrund în interiorul microbilor unde se înmulţesc rapid distrugându-şi "gazdele";

- blocanţi ai comunicării interbacteriene: inspiraţi de tehnica militară, cercetătorii consideră că împiedecarea comunicării între bacterii poate duce la eşuarea atacului acestora asupra organismului. S-a observat că bacteriile trebuie să atingă un anumit număr (cvorum) pentru a declanşa atacul prin producerea masivă de toxine. Împiedicarea comunicării interbacteriene cu ajutorul unor noi molecule întârzie formarea cvorumului şi scade astfel gravitatea infecţiei. Deocamdată au fost obţinute rezultate numai pe şoareci.

Dacă adăugăm la aceste trei direcţii şi cercetările israeliene care demonstrează că unele bacterii pot deveni "canibale", distrugând ceilalţi membri ai coloniei, realizăm că terapia infecţiilor va fi complet diferită în următoarele decenii faţă de posibilităţile din prezent.

Efectele abuzului de aspirină

Aproximativ o treime dintre persoanele cu vârsta de peste 35 de ani prezintă în grade variabile leziuni ale cartilajelor articulare. Aceste leziuni, cuprinse în general de diagnosticul de osteoartrite, apar mai frecvent pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, deoarece organismul omului vârstnic produce mai greu ţesuturi noi, iar refacerea cartilajelor este adesea incompletă. În plus, dezechilibrul de la nivelul articulaţiei este complicat şi de existenţa inflamaţiei. De aceea, pentru întârzierea îmbătrânirii şi distrugerii articulaţiei se impune un tratament adecvat al inflamaţiei. Exagerarea procesului inflamator este cauzată de creşterea activităţii unei enzime, numită COX-2. Această enzimă poate fi "potolită" cu ajutorul unor substanţe naturale sau sintetice. Cea mai cunoscută substanţă este aspirina. Aceasta a fost introdusă în terapie în jurul anului 1900, însă un lucru cu adevărat interesant este şi faptul că modul de acţiune a aspirinei a fost descoperit abia după 70 de ani de folosire.

Evident, utilizarea fără discernământ a aspirinei (cantităţi mari pe termen lung) a dus la efecte secundare grave, manifestate prin ulceraţii gastrice şi hemoragii digestive. Ulterior s-a observat că, de fapt, există două enzime COX şi activitatea enzimei COX-1 este necesară pentru protecţia stomacului şi a rinichilor. Plecându-se de la această observaţie, s-au dezvoltat inhibitori specifici numai pentru enzima COX-2, numiţi coxibi.

Primite cu entuziasm la început, aceste medicamente şi-au dovedit în timp limitele lor, deoarece la anumiţi pacienţi au determinat accidente cardiovasculare, care s-au soldat cu retragerea unora dintre produse de pe piaţă (vezi cazul Vioxx). Aceste reculuri, provocate de noile substanţe de sinteză, au determinat cercetătorii să se gândească la existenţa unor compuşi naturali care pot acţiona asupra enzimelor amintite. Astfel, ei au început să investigheze care sunt plantele utilizate în medicina tradiţională împotriva simptomelor date de suferinţele articulare. S-a plecat de la ideea că în plantele utilizate tradiţional există principii active care ar putea fi izolate şi apoi sintetizate, devenind, astfel, "gloanţele magice" aşteptate de toată lumea. Din păcate, lucrul acesta nu este chiar la îndemână, deoarece biochimia plantelor tradiţionale este foarte complexă şi efectul terapeutic nu se datorează numai uneia dintre substanţele prezente în plantă.

Iată câteva observaţii în sprijinul celor afirmate mai sus:

- ceaiul verde conţine câţiva inhibitori COX-2 foarte activi, printre care şi acidul salicilic care se găseşte în scoarţa de salcie şi care a stat la baza realizării aspirinei. În ceaiul verde mai există polifenoli dintre care se remarcă apigenina, un inhibitor marcant de COX-2 după cum au raportat cercetătorii din Taiwan. Alte cercetări au identificat în ceaiul verde 51 de compuşi antiinflamatori şi 15 substanţe antiulceroase;

- ghimbirul, o plantă cunoscută şi utilizată încă din Antichitate, este considerat, de asemenea, un antiinflamator redutabil. Cercetătorii britanici au identificat până acum în această plantă peste 473 de compuşi, dintre care unii foarte activi. Constituenţii ghimbirului scad febra şi durerea articulară, având în acelaşi timp şi efecte antiulceroase. Conţinând melatonină, ghimbirul intervine în reglarea ritmului somn-veghe, iar prin conţinutul enzimatic este un util reglator al digestiei proteinelor.

Complexitatea acestor acţiuni se constituie într-un argument pentru utilizarea plantelor medicinale fără a considera însă că folosirea lor în orice condiţii este total lipsită de riscuri.