Despre hepatitele virale

Hepatitele virale sunt îmbolnăviri cauzate de virusuri, cu manifestări clinice multiple şi cu răspândire universală. De asemenea, sunt cele mai comune tipuri de infecţii virale, ocupând, în prezent, primele locuri între bolile transmisibile.

Până acum sunt cunoscute şapte tipuri de hepatite virale, unele cauzate de virusuri al căror tropism hepatic este dovedit (virusurile A, B, C, D, E), altele cauzate de virusuri mai recent descoperite (virusul G şi TT).

Hepatita virală A apare ca urmare a unei infecţii produse de un picornavirus. Boala se transmite pe cale enterală şi afectează mai ales copiii, care fac forme predominant inaparente (fără simptome).

Hepatita virală B este cauzată de un virus ADN care se transmite parenteral, sexual sau de la mamă la făt. Boala are o răspândire universală pe mapamond, manifestându-se de la forme uşoare până la forme grave, fulminante. Persoanele care nu reuşesc, într-o perioadă de 6 luni de la infecţie, să elimine complet virusul din organism, trec în starea de purtători de virus, contribuind la întreţinerea endemiei. Se estimează că numărul acestor purtători a depăşit 360 de milioane la nivel mondial.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a decis să controleze infecţia la nivel mondial, prin vaccinarea nou-născuţilor (care este cuprinsă şi în calendarul de vaccinări al ţării noastre), concomitent cu imunizarea unor grupuri populaţionale cu risc crescut (persoanele din domeniul sanitar, armată etc).

Hepatita virală C, produsă de un virus din Familia Flaviviridae, are ca particularitate marea variabilitate genetică, din cauza căreia nu s-a putut crea, încă, un vaccin împotriva acestei maladii. Hepatita virală C are o incidenţă relativ mică, dar infecţia evoluează, în majoritatea cazurilor persistent, având tendinţă mare către cronicizare şi malignizare. Virusul C contribuie, în mare parte, şi la apariţia hepatitei posttransfuzionale.

Hepatita virală D este cauzată de un virus defectiv, care nu se poate multiplica sau iniţia infecţia decât în prezenţa infecţiei cu virus B. Astfel, se dosebesc două situaţii: „coinfecţia“, reprezentată de infecţia simultană, cu ambele virusuri, şi „suprainfecţia“, care apare la persoanele cu infecţie cronică B sau la purtătorii sănătoşi de virus hepatitic B (VHB). În timp ce coinfecţia are o evoluţie, de obicei, autolimitantă, suprainfecţia progresează în procente mari către hepatita cronică şi ciroză, uneori chiar hepatită fulminantă.

Hepatita virală E este provocată de un virus inclus în Familia Caliciviridae. Din punct de vedere epidemiologic, hepatita virală E este asemănătoare cu hepatita A, având aceeaşi cale de transmitere enterală.

Hepatita virală G este produsă de un virus descoperit recent (1995), boala evoluând acut şi persistent. Afectează, cu precădere, anumite grupuri populaţionale cu risc: hemodializaţi, politransfuzaţi, toxicomani.

Hepatita cu virusul TT este şi ea relativ recentă, virusul fiind izolat în Japonia în 1997. Se transmite prin intermediul sângelui, fiind izolat de la pacienţi cu hepatite cronice fulminante. Cercetările vor demonstra apartenenţa sau nu a acestui virus la categoria virusurilor hepatotrope, deoarece este o slabă corelaţie între prezenţa acestui virus, modificările hepatice şi nivelul transaminazelor.