Dezvoltarea psihică în prima copilărie

Aprecierea corectă a dezvoltării psihice nu se poate face decât prin urmărirea în evoluţie a copilului şi în legătură directă cu aprecierea dezvoltării lui somatice, neuromotorii, intelectuale şi afective. În situaţii de limită este necesară colaborarea cu psihologul şi medicul neuropsihiatru.

Medicul care apreciază dezvoltarea psihică trebuie să cunoască felul în care se comportă copilul acasă, în colectivitate, locul pe care îl ocupă în familie, mediul psihic familial, starea de sănătate a părinţilor, fraţilor şi a altor membri din familie.

Percepţiile repetate stau la baza recunoaşterii obiectelor şi a acumulării de reprezentări la nivelul memoriei. Paralel cu dezvoltarea motorie, câmpul de explorare se lărgeşte în mod continuu, prin câştigarea poziţiilor şezânde, bipede şi a mersului.

Începuturile dezvoltării psihice a sugarului şi copilului mic corespund cu descoperirea propriului corp şi a mediului înconjurător, în jurul vârstei de patru luni. Pus în faţa unei oglinzi, acesta surâde în faţa imaginii sale, iar către vârsta de patru luni este tentat să o atingă. Către un an este interesat îndeaproape de imagine şi de a descoperi ceea ce se află îndărătul oglinzii. La un an şi jumătate îşi recunoaşte imaginea din oglindă, este preocupat de ea şi urmăreşte mimica şi mişcările pe care le efectuează. Tot la această vârstă se recunoaşte în fotografie.

Între vârsta de un an şi jumătate şi doi ani copilul îşi recunoaşte unele componente ale corpului, pe care le arată când este solicitat. Educaţia sfincteriană începută după vârsta de 8 luni dă roade în jurul vârstei de un an şi jumătate, pentru autocontrolul diurn, şi după vârsta de doi ani, pentru autocontrolul nocturn.

Descoperirea mediului înconjurător

Este legată de relaţia copilului cu persoanele din jur, descoperirea obiectelor şi a spaţiului, şi de limbaj. Din perioada de sarcină, viitoarea mamă este supusă unor importante transformări afective şi de ordin emoţional, care determină, după naştere, o comunicare intensă între copil şi mamă. După naştere, nou-născutul, chiar din primele ore de viaţă, îşi manifestă unele stări emotive prin plâns, ţipăt sau zâmbet faţă de senzaţiile confuze de disconfort sau satisfacţie.

Către luna a doua apar primele reacţii de surâs şi bucurie, ca răspuns la mimica mamei şi a persoanelor din jur. Între 4-6 luni poate să distingă o persoană cunoscută de una necunoscută, iar după 6 luni diferenţiază persoanele adulte de copii.

Relaţiile copilului cu persoanele străine familiei se dezvoltă în mod variabil. Acestea ţin de comportamentul şi temperamentul lui, de locul pe care îl ocupă în familie şi de modul în care este disciplinat.

În cazul în care copilul mic şi de vârstă preşcolară este ţinut prea din scurt şi izolat, riscă să fie timid şi anxios în afara familiei sau, dimpotrivă, după o perioadă de acomodare, să aibă un comportament cu totul opus celui de acasă. Nici contactul cu prea multe persoane străine nu este benefic, deoarece poate determina o indiferenţă în relaţiile cu aceste persoane şi chiar cu cele din mediul familial.