Dicţionar medical

- implant cohlear: electrozi plasaţi chirurgical în interiorul cohleei, în urechea internă. Punerea unui implant cohlear nu este indicată decât în cazul în care protezele auditive nu sunt eficace, în surdităţile de percepţie grave, fie de origine congenitală, fie prin atingere toxică a urechii interne. Aplicarea implantului se face sub anestezie generală, printr-o incizie practicată în spatele pavilionului urechii. Electrozii vor stimula celulele senzoriale ale urechii interne şi vor adresa impulsurile nervoase creierului. Aceştia sunt legaţi cu un fir de un mic microfon plasat în exterior, deasupra pavilionului urechii, care culege sunetele şi le transformă în curent electric. Această tehnică recentă de microchirurgie este încă puţin întrebuinţată;

- implant de cristalin: lentilă din plastic care înlocuieşte cristalinul în interiorul ochiului. Punerea unui implant de cristalin este indicată după extragerea cristalinului, în general în cazul unei cataracte. Este o interveneţie curentă şi de scurtă durată, care necesită o spitalizare de aproximativ trei zile. După operaţie, pacientul trebuie să poarte un obturator pe ochiul operat, pentru a-l feri de orice stimulare luminoasă. Acest implant este pus pentru întreaga viaţă. Complicaţiile locale sunt foarte rare, iar rezultatele vizuale, în general, excelente. Lentile corectoare de mică putere pot fi prescrise pentru a perfecţiona vederea de departe şi pentru a o permite pe cea de aproape;

- implant dentar: mic cilindru din metal (titan), fixat chirurgical în osul maxilar, destinat să înlocuiască rădăcina unui dinte îndepărtat şi să slujească drept suport al unei proteze;

- implant medicametos: medicament radioactiv introdus chirurgical sau nu sub piele, în ţesutul celular. lmplanturile medicamentoase sunt destinate difuzării conţinutului lor (local sau în ansamblul organismului) în mod regulat şi permanent. Acţiunea lor se întinde pe o durată proprie fiecărei persoane, putând merge de la câteva săptămâni la mai mulţi ani;

- imun: termen care se aplică unui organism nereceptiv faţă de o infecţie sau rezistent la acţiunea nocivă a agenţilor infecţioşi şi a substanţelor produse de aceştia, prin prezenţa anticorpilor specifici;

- imunitate: totalitate a mecanismelor de apărare ale unui organism împotriva elementelor străine de organism, în particular împotriva agenţilor infecţioşi (virusuri, bacterii sau paraziţi). Imunitatea pune în joc mecanisme împotriva agresiunii agenţilor exteriori: imunitatea mediată humoral (pe cale sangvină), în care anumite globule albe, limfocitele B, se transformă în plasmocite care fabrică anticorpi, şi imunitatea mediată celular, în care alte globule albe, limfocitele T, intervin mulţumită secreţiei diferitelor proteine şi îşi exercită proprietăţile lor citotoxice;

- imunizare: totalitate a împrejurărilor şi procedeelor ce declanşează, la un individ, o reacţie imunitară ce permite organismului să se apere împotriva unui element străin (substanţă, microorganism), denumit antigen. Poate fi naturală, când imunizarea se obţine în urma bolii, sau artificială, care se realizează prin injectarea cu anticorpi deja formaţi.