Persoanele care petrec în timpul zilei mai mult de zece ore și jumătate stând pe scaun sau întinse pe canapea au un risc crescut de insuficiență cardiacă, infarct sau accident vascular cerebral chiar dacă în re
21 Noi, 2024
Difteria, boala cu cele mai frecvente reapariţii
Foarte puţini sunt românii care nu au auzit de celebrul nostru muzician George Enescu. De la Poema Română până la opera Oedip, muzica sa a făcut ocolul lumii, atât în sălile de concerte, cât şi în emisiunile radio sau televizate. Mulţi nu ştiu însă că ilustrul muzician a fost singurul supravieţuitor dintre cei opt copii ai familiei Enescu. Toţi au murit la vârste fragede, cinci dintre ei pierzându-şi viaţa în timpul unei epidemii de angină difterică.
Născut la 19 august 1881, ca ultim copil al familiei, a fost înconjurat de o grijă plină de teamă. După cum mărturiseşte, în amintirile sale, „mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn, şi dacă sunt astăzi un om mai mult sensibil, ca o rană vie, pricina, cred, o datoresc copilăriei mele“.
Difteria este o boală gravă, care şi astăzi, în lume, în zonele unde nu se practică vaccinarea, determină la copii sub cinci ani o mortalitate de 20%. Ea izbucneşte din când în când chiar şi în ţări dezvoltate, cum ar fi Germania, SUA şi Canada. După dezagregarea URSS, din cauza neglijării vaccinării, s-au înregistrat peste 2.000 de cazuri de difterie în anul 1991. Comunitatea Britanică de Naţiuni (Commonwealth) a înregistrat, în 1998, peste 200.000 de îmbolnăviri cu 5.000 de morţi. Acest din urmă eveniment a făcut chiar ca difteria să intre în Cartea Recordurilor (Guiness Book) ca „boala cu cele mai frecvente reapariţii“
Această maladie, deşi cunoscută de aproape două mii de ani, nu a primit o denumire până în 1826, când medicul francez Pierre Bretonneau i-a dat denumirea de difterie, traducând termenul „membrană“ din greaca veche. Istoria ne-a lăsat mărturii despre epidemii izbucnite în Franţa (anul 580), Italia (anul 856), Spania (1613), Marea Britanie (1659 şi 1878). În acest din urmă an, chiar în familia celebrei regine, Victoria, suverana Imperiului Britanic, s-au înregistrat două decese.
În 1883 a fost identificat bacilul responsabil pentru această boală, iar cinci ani mai târziu a fost descoperită şi toxina pe care acest microb o secretă în faza finală a bolii şi care este responsabilă de producerea paraliziilor. În 1890 a fost descoperit serul antidifteric, iar în 1901 von Benhring a devenit laureat al Premiul Nobel pentru Medicină, având în vedere că a reuşit să trateze cu succes primele cazuri de difterie.
În al doilea deceniu al secolului XX a apărut şi vaccinul contra difteriei, astfel încât mortalitatea a scăzut de la 73% la 14% şi chiar mai jos.
Difteria se transmite prin contact fizic direct sau prin inspirarea aerosolilor infectaţi din aerul înconjurător. Simptomele apar în 2-7 zile de la infectare şi includ: febră peste 380C, frisoane, astenie, dureri în gât, dificultăţi de înghiţire şi de respiraţie, apariţia unor membrane la nivelul amigdalelor, faringelui şi cavităţii nazale, membrane care pot determina sufocarea pacientului. În unele cazuri (20%) este afectată şi inima sau nervii periferici (10%). În cazuri de urgenţă, pentru a se evita asfixierea, se recurge la intubaţie sau la practicarea unui orificiu în trahee (traheotomie). Tratamentul cazurilor severe se face în unităţi de terapie intensivă, prin administrare de antitoxină difterică, în primă urgenţă, la care se adaugă antibiotice.
În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost semnalate epidemii succesive, care au continuat şi în prima jumătate a secolului XX. Abia în 1964 difteria nu a mai fost considerată o problemă de sănătate publică.
Este bine de ştiut că beneficiul vaccinului descreşte cu vârsta; de aceea se recomandă ca cei care călătoresc în zone unde boala nu a fost eradicată să se revaccineze.
* Prof. univ. dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România
