Din avatarurile chirurgiei

Ascultam, mai zilele trecute, pe un post de televiziune, cum o cunoscută vedetă din ţara noastră, după ce a născut, a făcut un set de operaţii de chirurgie plastică pentru a-şi retuşa formele. Mă gândeam atunci cum a evoluat chirurgia de mii de ani încoace, deturnându-şi chiar şi scopul primordial, acela de a salva viaţa pacientului.

De-a lungul istoriei, chirurgia a fost o manevră chinuitoare, adesea letală. Fără anestezice şi fără a avea mijloace de luptă împotriva infecţiilor, ea se aplica celor mai disperaţi pacienţi. Adesea, chirurgia se practica in extremis, pe câmpurile de bătălie, în condiţii precare, unde viteza execuţiei amputărilor sau de extragere a gloanţelor era esenţială.

Istoria ne-a păstrat numele lui Ambroise Paré (1517-1590), considerat un chirurg celebru în epocă. Urmaş al unor bărbieri chirurgi, el şi-a început, de asemenea, cariera mai întâi ca bărbier şi apoi în calitate de chirurg la Spitalul Hôtel Dieu din Paris. Ulterior, a devenit chirurg militar, profesie pe care a practicat-o timp de aproximativ 30 de ani. La asediul oraşului Torino (Italia), în 1536, a avut prima experienţă legată de leziunile îngrozitoare pe care le pot produce armele de foc. Cu acest prilej a descoperit că, la acest tip de leziuni, nu mai era necesară cauterizarea, deoarece rănile evoluau mai bine şi fără aceasta. Experienţa sa a prezentat-o în lucrarea "Metodă de tratare a rănilor", apărută în 1545.

Succesele sale profesionale i-au adus o faimă deosebită, care s-a tradus şi prin faptul că a devenit şi consilier de stat şi chirurgul personal a patru dintre regii Franţei. El s-a remarcat şi prin faptul că a dezvoltat instrumente şi tehnici pentru extragerea săgeţilor şi a gloanţelor, înlăturând uneori necesitatea amputaţiilor. Puţin interesat de studiile medicale mai vechi, el declara despre chirurgie că "se învaţă cu mâna şi cu ochiul". În 1575, a publicat o carte de aproximativ 1.000 de pagini (!) în care prezenta toate cunoştinţele chirurgicale pe care le-a acumulat în timpul carierei sale.

Lupta împotriva infecţiilor, în acele vremuri, se făcea prin ungerea rănilor cu grăsime animală şi miere. Grăsimea era de fapt o barieră împotriva aerului, păstrând şi umezeala, în timp ce mierea avea proprietăţi antibiotice şi cicatrizante. Cercetări mai noi au arătat că efectul antibacterian al mierii este dat de o enzimă care produce apă oxigenată (cu calităţi antiseptice) din zahărul mierii.

O altă observaţie, făcută în epocă, a fost aceea că rănile în care se dezvoltau viermi se vindecau mai repede decât cele în care aceştia nu apăreau. Acest fapt a fost observat şi comunicat şi de către chirurgul lui Napoleon, baronul Larrey, în 1820.

Înainte de apariţia antibioticelor, utilizarea terapiei cu larve (crescute în condiţii sterile) şi apoi aplicate pe răni a fost o metodă curentă de evitare a infecţiei şi cangrenei. În deceniul al treilea al secolului trecut, larvele erau utilizate în mai mult de 300 de spitale din America de Nord, procedeu care a dispărut după apariţia penicilinei. Din păcate, dezvoltarea în ultima vreme a unor bacterii rezistente la toate antibioticele a adus din nou în discuţie oportunitatea "terapiei cu larve".

Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, chirurgia a început să se modernizeze, prin apariţia anesteziei generale şi a antisepticelor, ceea ce a determinat ca operaţiile să devină suportabile şi procentul de supravieţuiri să crească considerabil. Dar despre evoluţia chirurgiei după această dată veţi afla într-un viitor număr.