Din nou, despre ceai, argint şi opiu

▲ Aşa cum v-am obişnuit în ultimele două articole, vom continua periplul prin istoria ceaiului, argintului şi a opiului ▲ Astăzi ne vom opri, cu precădere, asupra opiului ▲

Fumatul opiului în China, la începutul secolului al XIX-lea, începea să devină un fenomen de masă, fiind practicat de aproximativ un milion de oameni. Din cauza importurilor exagerat de mari, balanţa comercială a Chinei, în 1804, era deja negativă. Iată cum, prin metode nu tocmai corecte, britanicii au inversat balanţa în raport cu Imperiul chinez. Este destul să ne uităm la creşterea exportului de opiu către China ca să realizăm cum a fost posibil acest lucru. Astfel, în 1729 se exportau în China 200 de lăzi de opiu, în 1773 se ajunge la 1.000 de lăzi, iar în 1800 peste 4.500, preţul fiind păstrat tot timpul la un nivel ridicat.

Ciudat era faptul că, până la edictul din 1796, deşi consumul de opiu era interzis, importul era tolerat, iar produsul era supus taxării, ca medicament. Abia în 1799, un edict al împăratului a interzis cu desăvârşire importurile, motivându-se că „viciul distrugător şi înşelător“ a cuprins din ce în ce mai mult ţara, spre „cele mai temeinice profituri şi avantaje“ pentru străini. A urmat apoi o perioadă de înflorire a contrabandei sub controlul discret al britanicilor, care, formal, condamnau utilizarea opiului. Cu toate legile destinate să condamne importul şi utilizarea opiului, la 1832, peste 20.000 de lăzi se exportau anual către China, cifră care a crescut continuu, ajungând la 96.000 de lăzi în 1873. În această perioadă, la licitaţiile de la Calcutta se vindeau cel puţin trei categorii mari de produs negustorilor chinezi, care plăteau marfa în argint şi o exportau pe riscul lor în China. În felul acesta, o cantitate din ce în ce mai mare de argint a părăsit China, determinându-i un deficit comercial periculos. Pentru a face faţă crizei, împăratul a numit un comisar incoruptibil - Lin Zexu. Acesta şi partizanii săi au plecat de la convingerea că „opiul este o otravă mortală“, care „ruinează cu totul minţile şi moravurile oamenilor“, drept pentru care trebuie luate măsuri drastice de stopare a importurilor. Prin proclamaţii repetate, se cere învăţătorilor, profesorilor şi studenţilor să raporteze orice caz de fumat sau de trafic de opiu, precum şi marinarilor de pe vasele de coastă de patrulare să blocheze sau să confişte opiul de contrabandă. Au urmat mii de arestări şi confiscarea unor cantităţi de opiu. Acelaşi personaj menţionat mai sus adresează scrisori reginei Angliei, prin care i se cere să stăvilească traficul de opiu. Concomitent, activitatea rezidenţilor britanici din Canton, oraşul destinat pentru schimburi comerciale cu China, este blocată până când aceştia predau autorităţilor chineze 20.000 de lăzi de opiu. Ca rezultat al acestei blocade, britanicii reacţioneză prin ministrul de Externe, Palmerston, care, în termeni duri, afirmă direct că regina nu este în favoarea vânzării de opiu, dar că „nu va permite ca supuşii ei, rezidenţi în străinătate, să fie trataţi cu violenţă şi să fie supuşi insultelor şi nedreptăţii“. Deşi nu s-a declarat nici un război oficial, totuşi, Parlamentul britanic a autorizat trimiterea unei flote în China, flotă care a ajuns la Canton în iunie 1840, după ce primele lupte se declanşaseră deja în septembrie 1839. Confruntările au fost multiple şi cu însemnate pierderi de partea chineză şi din cauza faptului că în luptele importante trupele chineze au fost conduse de un opioman (!). A urmat apoi un tratat de pace în care opiul nu era menţionat în nici un fel!

Ca urmare a Tratatului de Nanjing, Marea Britanie obţine Hong Kong-ul, fără ca problema opiului să fie prevăzută în tratat. Chinezii s-au opus presiunilor britanice care cereau legalizarea comerţului cu opiu, legalizare care va veni, totuşi, 13 ani mai târziu, în urma unui al doilea război. Decriminalizarea comerţului cu opiu şi a consumului şi impunerea unei taxe relativ mici pentru fiecare ladă importată, au contribuit major la creşterea dramatică a importurilor. La patru ani după încheierea celui de-al doilea război (1856-1860), şapte optimi din întregul comerţ al Chinei era cu Marea Britanie, iar în cadrul acesteia ponderea cea mai mare (43% în 1870) o deţinea opiul. La rândul ei, Marea Britanie îşi dobândea a şaptea parte din veniturile comerciale tot din comerţul cu opiu.

Legalizarea opiului în China a însemnat sporirea importurilor la peste 100.000 de lăzi anual, la care se adaugă opiul obţinut din producţia indigenă. Acestă alarmantă dezvoltare a dus la estimări dintre cele mai sumbre cu privire la numărul consumatorilor: „The Times“ considera, în decembrie 1888, că, în China, şapte zecimi din populaţia adultă fuma opiu. Această situaţie a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale şi a impus realizarea unei comisii, care, reunită la Shanghai, a emis o serie de recomandări, fără să obţină prea multe rezultate. Statul comunist a reuşit însă să pună capăt, după 1949, istoriei opiului, după o sumă de măsuri radicale şi încununate de succes, însă bătălia Chinei cu drogurile nu s-a terminat, deoarece şi acum se menţionează capturarea unor cantităţi de droguri care se introduc în China prin contrabandă. În felul acesta, povestea opiului continuă.