Din trecutul educaţiei sanitare

Într-o carte apărută acum o jumătate de veac, intitulată „Chipuri şi momente din istoria educaţiei sanitare“, publicată la Editura Medicală, un grup de autori specialişti în istoria medicinei a trecut în revistă tradiţiile româneşti în popularizarea medicinei. Câteva aspecte, pe care le consider revelatoare, vor fi redate mai jos.

În Transilvania începutului de secol XIX se practica vaccinarea antivariolică. Astfel, sunt citate două ordonanţe cu caracter sanitar şi economic, una având titlul „Rânduială Guberniului Ardealului pentru oltuitul contra vărsatului“ (1814). De la protomedicul Transilvaniei, Mihail Neustädter, aflăm că poporul nostru cunoştea metoda de variolizare, deoarece preoţii valahi o practicau preventiv, primind pentru această operaţie „o piţulă“. Variolizarea preventivă dădea rezultate excelente. Aşa se explică faptul că, la noi, variola, una dintre cele mai grozave molime de pe vremuri, nu a lăsat totuşi urme, ca la alte popoare.

În 1837, doctorul Ştefan Episcopescu pledează ca bolnavii („pătimaşii noştri“) să nu mai meargă pentru cură de ape minerale în străinătate, ci să-şi caute sănătatea în staţiunile din Moldova şi Ţara Românească. Pentru aceasta, el a tipărit şi o carte, intitulată „Apele metalice ale României Mari, cercetate, descrise, şi însoţite cu o dietetică şi macroviotică“. Scopul cărţii rezulta şi din versurile din prefaţă:

„Cetiţi de vedeţi ce patimi aveţi

Şi v-o vindecaţi până nu cădeţi,

Că cu anevoie vă veţi îndrepta

Din moarte în viaţă a vă ridica.“

O figură proeminentă în domeniul popularizării medicinei a fost şi medicul Ştefan Stâncă, autor a numeroase lucrări de popularizare a igienei. Fiind deosebit de conştiincios, şi-a luat în serios obligaţia de a examina bolnavii din mediul rural. Iată cum e descrisă o astfel de acţiune (1895): „Cum venea într-o comună, se aşeza în faţa biroului domnului primar, încărca masa cu o mulţime de doctorii şi începea să răcnească să i se aducă bolnavii. În zadar protesta bietul primar, notarul sau alţii că în sat nu-i nimeni bolnav. Stâncă trimetea vătăşeii şi, în două ceasuri, se adunau câte 30, 40, 50 sau chiar 60 de oameni cu diferite boli. El se punea să-i caute pe fiecare ...să le dea doctorii şi să-i înveţe meşteşuguri casnice împotriva boalelor uşoare la copii. Pe notar îl trec năduşelile scriind numele bolnavilor în condică, iar satul întreg se minunează zicând: «Doamne! Ce arătare să fie şi doftorul ăsta? Ne adună şi ne dă doctorii. Altă dată venea doctorul, iscălea în condică şi pace bună; ce mai atâta turavur㻓 ... Orice asemănare cu ceea ce se întâmplă astăzi prin unele dintre cabinetele medicale rurale nu este deloc întâmplătoare.

În deceniul al IV-lea al secolului trecut, doctorul George Ulieru scria broşuri de propagandă sanitară şi ţinea conferinţe de educaţie sanitară. Una din temele medico-sociale asupra cărora doctorul Ulieru a revenit frecvent a fost alcoolismul. El scria: „Cârciuma e şcoala rea a satului. În cârciumă se risipeşte banul muncit cu greu, aci se pierde sănătatea, aci se pronunţă vorbe urâte, aci se lovesc oamenii între ei; copiii, fetele, aici iau cele mai multe pilde de stricăciune“. Câtă valoare aveau îndemnurile lui reiese dintr-un fragment al amintirilor sale: „La cercul cultural din satul S. am ţinut sătenilor o cuvântare despre alcoolism. După cuvântare s-au dus cu toţii la cârciumă...“ Simplu, concis şi trist. Cu atât mai trist cu cât şi astăzi s-au schimbat foarte puţine lucruri. Dintre acestea aş menţiona că acum la cârciumă găsim denumirea „Bar non-stop“, iar în locul tradiţionalei hore au apărut „discotecile“.