Durerea la bătrâneţe

Mai multe cercetări au demonstrat faptul că nu există argumente ştiinţifice conform cărora, înaintarea în vârstă ar ridica pragul de producere sau ar creşte toleranţa la durere. Nu este modificată nici capacitatea de recunoaştere a intensităţii durerii şi nici percepţia ei ca un fenomen neplăcut.

Există într-o parte a lumii medicale opinia că, pe măsură ce îmbătrâneşte, omul prezintă o sensibilitate mai redusă la durere. În favoarea acestei opinii se aduc argumente, cum ar fi:

- unele afecţiuni dureroase, la omul matur, pot evolua fără dureri la bătrân (de exemplu, aşa-numitele infarcturi „silenţioase“ sau unele urgenţe abdominale);

- deşi frecvenţa afecţiunilor dureroase creşte cu vârsta, bătrânii se plâng de durere mai puţin decât cei mai tineri.

Acest din urmă aspect, aparent paradoxal, s-ar datora faptului că, la acelaşi nivel de durere, pacienţii în vârstă sunt fie mai „răbdători“, fie tulburările senzoriale sau depresive le îngreunează comunicarea.

Mai multe cercetări au demonstrat, însă, faptul că nu există argumente ştiinţifice că înaintarea în vârstă ar ridica pragul de producere sau ar creşte toleranţa la durere. Nu este modificată nici capacitatea de recunoaştere a intensităţii durerii şi nici percepţia ei ca un fenomen neplăcut.

Studii efectuate în Franţa, pe voluntari „sănătoşi“, de vârsta a treia, au găsit diferenţe atât de mari între indivizi, încât nu s-au putut trage concluzii generalizatoare. Se apreciază, însă, că diferenţele observate la vârste foarte înaintate s-ar datora unor fenomene mai complexe, cum ar fi modificările de atenţie, integrare, evaluare cognitivă, răspuns afectiv, vechimea fenomenului dureros, factori socio-culturali ş.a.

Nici cercetările efectuate în legătură cu perceperea durerii la bătrânii cu demenţă nu sunt convingătoare, astfel că în maladia Alzheimer rezultatele au fost contradictorii, deosebirile datorându-se, se pare, dificultăţilor de comunicare a acestor bolnavi, ceea ce ar putea determina o subevaluare a durerii acestora.

Faptul că la această vârstă durerea este exprimată mai discret se poate datora nu numai educaţiei, ci şi unui anume fatalism, alimentat de credinţa că „oricum nu se poate face mare lucru“. Teama de investigaţii agresive, de recomandări terapeutice care ar fi greu tolerate, chiar teama că un consult medical le-ar aduce un diagnostic al unei maladii foarte grave îi face pe bolnavii în vârstă să fie mai puţin revendicativi în legătură cu durerea lor.

Pe de altă parte, şi cei din anturajul bătrânului pe care îl au în îngrijire tind să-i subevalueze durerea şi să supraestimeze efectele de calmare ale medicaţiei administrate. De aceea, medicul nu trebuie să se bazeze prea mult pe relatările anturajului, ci să evalueze cu răbdare şi atenţie durerea (sau durerile) pacientului vârstnic, în vederea abordării unei strategii terapeutice şi a unor prescrieri raţionale.

Cel mai important ar fi ca medicul să poată descoperi cauza durerii şi să prescrie un tratament care să o anihileze. Sigur că bolnavul nu trebuie lăsat să sufere până la descoperirea şi înlăturarea cauzei (când aceasta este posibil), ci trebuie să primească analgezice în funcţie de intensitatea durerii.

Medicul trebuie să nu piardă din vedere posibilitatea apariţiei efectelor secundare, asupra cărora trebuie să informeze pacientul. La aceasta se vor adăuga, în funcţie de caz, metode nefarmacologice de alinare a durerii (kinetoterapie, acupunctură, fizioterapie) şi, la nevoie şi în funcţie de posibilităţi, procedee terapeutice de înaltă tehnicitate.

Nu trebuie uitat că şi în ţara noastră durerea la vârstnici este insuficient tratată şi chiar, în cazul unor maladii grave foarte dureroase, mai persistă o barieră psihologică în a prescrie morfină sau derivaţi ai acesteia, care rămân, totuşi, cele mai eficiente analgezice.

Psihologia în durere

De o deosebită importanţă în tratamentul durerii cronice este managementul psihologic. Acesta se realizează prin aşa-numita terapie cognitiv-comportamentală, care urmăreşte ca pacientul să înţeleagă ce i se întâmplă, în contextul suferinţei sale dureroase şi să încerce să-şi schimbe opiniile sau convingerile eronate privitoare la durerea sa. Acest gen de terapie urmăreşte, pe de o parte, dezvoltarea la pacient a capacităţii de autocontrol a durerii, iar, pe de altă parte, învăţarea unor metode de contracarare a influenţelor negative fizice şi mentale generate de durere. Se urmăreşte scăderea stării de stres emoţional, fapt care ar conduce la diminuarea şi îndepărtarea manifestărilor de frică, furie şi depresie, caracteristică durerii cronice.

Acest fapt se poate realiza mai bine şi mai rapid dacă pacientul este încurajat constant de cei din jurul său (rude sau prieteni). Este important pentru terapeut să obţină acceptarea din partea pacientului că durerea poate persista chiar şi în situaţiile în care s-au realizat tratamente farmacologice sau nonfarmacologice. Este important a se ajunge la stadiul în care pacientul să înveţe să trăiască cu un anumit grad de durere, fără a o amplifica prin depresie. Este extrem de important ca pacientul să-şi găsească activităţi care să-l distragă de la fenomenul dureros. Pacienţilor trebuie să li se transmită mesaje pozitive, cum ar fi:

- încurajarea tendinţei de a-şi relua activitatea;

- evaluarea periodică a programului terapeutic;

- încurajarea automanagementului durerii;

- consolidarea obiceiurilor favorabile stării de bine;

- implicarea membrilor familiei şi a prietenilor în activităţile terapeutice;

- recunoaşterea deschisă, transparentă a dificultăţilor apărute.

Dintre tehnicile psihoterapice folosite menţionăm:

- tehnicile de distragere a atenţiei, fapt care se poate realiza prin rugăciune, cântat sau inducerea mentală a unor imagini plăcute;

- în afară de aceste tehnici interne se pot utiliza şi tehnici externe, care implică audieri muzicale, urmăriri de programe TV sau exerciţii speciale (de exemplu: urmărirea unui punct vizual luminos). Rezultate bune s-au obţinut prin terapie de relaxare şi hipnoză.

Pacientul are un rol de bază în managementul propriei dureri

Un alt mijloc interesant utilizat este tehnica educativă, care are ca scop implicarea pacientului în managementul propriei sale dureri. Ea se realizează prin informarea sistematică a pacientului cu date referitoare la durere şi analgezie, ceea ce ar permite să-şi gestioneze în mod conştient, în colaborare cu medicul, terapia durerii sale.

Medicul are obligaţia de a explica acestor pacienţi beneficiile care se aşteaptă de la utilizarea unor analgezice puternice şi de a înlătura teama de dependenţă în cazul utilizării opioidelor. Nu trebuie uitat că o durere cronică se consolidează şi pe suportul amintirii durerii anterioare, pe nivelul de cultură, pe credinţa religioasă şi chiar pe obiceiurile grupului populaţional la care aparţine pacientul.

Trebuie să fim conştienţi că procesul de aplicare a terapiei cognitiv-comportamentale nu se rezumă numai la a-i spune pacientului „nu mai gândi negativ, gândeşte pozitiv!“. Pentru a avea succes şi a determina pacientul cu dureri să-şi restructureze comportamentul, trebuie ca medicul să-şi ajute pacientul prin obţinerea unor beneficii reale, cum ar fi creşterea gradului de mobilitate sau posibilitatea de a căra greutăţi tot mai mari.