Homeopatia, o ştiinţă controversată

Homeopatia este de fapt o metodă terapeutică care a luat naştere acum 200 de ani şi care este fundamental deosebită conceptual de terapeutica clasică (terapie alopată).

În numeroase materiale scrise, redactate în toate limbile de circulaţie internaţională, homeopatia este definită în diferite feluri. Menţionăm câteva dintre ele:

- metodă terapeutică care constă în a trata o boală cu doze infinitezimale de substanţă care produce la omul sănătos tulburări asemănătoare celor prezentate de bolnav (Larousse, 1995);

- sistem terapeutic care constă în administrarea în doze foarte mici a substanţelor care, în cantităţi mari, ar putea provoca unui om sănătos o afecţiune analogă cu aceea care este combătută (DEX).

Instrumentul homeopatiei

Pentru a fi aplicată, o metodă are nevoie de un instrument. Instrumentul homeopatiei este medicamentul homeopat, numit curent remediu.

Medicamentele alopate studiate în Facultatea de Medicină şi recomandate curent de medici pot fi de origine naturală, sintetică sau obţinute prin biotehnologie. Studiul lor amănunţit a permis elucidarea a numeroase mecanisme ale proceselor fiziologice şi patologice. Rentabilitatea foarte mare a domeniului a atras investiţii pe măsură, ajungându-se la o superproducţie şi la numeroase produse prea puţin sau deloc deosebite între ele. În paralel, întrucât toate medicamentele produc efecte adverse, s-a înregistrat şi creşterea incidenţei acestora ca o mărturie a poluării mediului intern al organismului uman cu substanţe străine (xenobiotice).

Medicamentele homeopate recomandate de un număr restrâns de medici şi folosite de o minoritate de bolnavi au evoluat foarte lent şi foarte puţin. Progresele în domeniu sunt nesemnificative, astfel că sunt prea puţine deosebirile între medicamentele homeopate din trecut şi de azi.

Pro şi contra

Totuşi se constată chiar în ţările dezvoltate că medicamentele homeopate sunt solicitate de un număr tot mai mare de medici şi bolnavi, care consideră că remediile homeopate nu poluează mediul intern al organismului. Aceasta deoarece remediile homeopate folosesc diluţii atât de mari, încât în soluţie sau în granule rămân foarte puţine molecule de substanţă activă sau deloc. Teoreticienii homeopatiei susţin că în aceste condiţii nu are loc un transfer de masă sau de energie, ci doar de informaţie.

Adversarii homeopatiei invocă tot felul de explicaţii, printre care şi „logica bunului simţ“, potrivit căruia, dacă medicamentul homeopat este atât de diluat încât nu mai conţine substanţa medicamentoasă, nu poate fi activ.

După cum se vede există argumente de ambele părţi. O încercare temerară de a concilia concepţia alopată cu cea homeopată este făcută de către profesorul Dumitru Dobrescu, membru corespondent al Academiei Române, în cartea sa „Farmacologie Homeopată Generală“ (Editura Minesan 2007), carte pe care o recomandăm celor care doresc să afle mai mult despre această metodă terapeutică atât de controversată.