Infarctul miocardic şi efectele sale asupra vieţii de familie

Una dintre întrebările frecvente pe care şi le pun membrii familiei în cazul când o persoană a avut un infarct miocardic se referă comportamentul faţă de pacient. Să avem o atitudine protectoare sau să aşteptăm ca acesta să ne solicite ajutorul?

Un studiu recent asupra modificării vieţii de familie ca urmare a infarctului miocardic al unuia din membrii familiei a pus în evidenţă apariţia unui comportament hiperprotector al celor din jur, însoţit de deficitul de comunicare între pacient şi membrii familiei.

Comportamentul hiperprotector apare atunci când cei din jur încearcă să-l ajute în mod exagerat pe cel care a suferit un infarct miocardic şi îi interzic realizarea multor activităţi fizice. Această atitudine apare ca urmare a stresului emoţional al celor din jur, stres pe care nu doresc să-l transmită pacientului. Comportamentul hiperprotector al celor din jur se răsfrânge nu numai asupra realizării diferitelor activităţi fizice, ci şi asupra modificărilor pe care pacientul trebuie să le realizeze în stilul de viaţă. Acest tip de comportament face ca pacienţii care au suferit un infarct miocardic să resimtă frustrare, anxietate şi depresie, chiar şi la câteva luni de la apariţia infarctului.

Chiar dacă atitudinea hiperprotectoare a celor din jur restrânge foarte mult activitatea pacientului, în multe situaţii, acesta îşi dă seama şi acceptă bunele intenţii.

Prin analiza acestor aspecte s-a dus la diferenţierea a două atitudini faţă de un pacient care a avut infarct miocardic: atitudinea hiperprotectoare şi atitudinea de solicitare a ajutorului. Deşi aceşti pacienţi se confruntă cu sentimente de teamă, anxietate, ei nu îşi doresc o atitudine hiperprotectoare din partea celor din jur, dar îşi doresc să fie ajutaţi. Între cele două atitudini este foarte greu de făcut o delimitare, astfel încât se poate spune că atitudinea faţă de un pacient care a avut infarct este ca o "sabie cu două tăişuri". Este foarte dificil de ştiut cât de mult are nevoie de ajutor pacientul şi cât de mult acceptă că sunt necesare limitări ale activităţii avute anterior infarctului.

Deficitul de comunicare între pacient şi membrii familiei este un alt aspect al vieţii de familie care nu trebuie neglijat. Atât pacientul, cât şi membrii familiei nu doresc să supere sau să provoace stres sau anxietate, de aceea nu îşi comunică sentimentele. Consecinţa acestei atitudini este răcirea relaţiilor între membrii familiei.

Modificările în activitatea zilnică a familiei se răsfrâng şi asupra sarcinilor pe care le aveau de realizat membrii familiei. Când unul dintre soţi a suferit un infarct miocardic, treburile casnice, care erau realizate împreună sau de către cel care s-a îmbolnăvit, sunt preluate de celălalt soţ. Fiecare dintre soţi simte sentimente de vinovăţie faţă de noua situaţie, ceea ce poate cauza o stare de iritaţie în momentul realizării unora dintre activităţile casnice.

În afară de modificarea sarcinilor realizate în gospodărie, este necesară şi schimbarea stilului de viaţă.

O atitudine echilibrată din partea membrilor familiei în acordarea ajutorului unui pacient care a suferit un infarct miocardic şi comunicarea emoţiilor şi sentimentelor legate de aceste evenimente ajută la o mai bună adaptare la noile modificări ale vieţii de familie.

* Dr. Cristina Mihaela Ghiciuc este medic specialist medicină de familie şi lector la Universitatea de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" din Iaşi, membră AMFOR - Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români