Instabilitatea psihomotorie la copil

Tulburările de comportament au cauze şi manifestări clinice polimorfe, iar trăsătura psihopatologică comună o constituie inadaptarea socială. În numărul de astăzi vom vorbi despre instabilitatea psihomotorie, cea mai răspândită formă de tulburare comportamentală întâlnită la copil.

Comportamentul social anormal îmbracă o gamă extrem de variată de manifestări, reflectând, indiferent de cauzele determinante, un mod aberant de răspuns la solicitările mediului socio-familial. Cele mai frecvente tulburări de comportament sunt instabilitatea psihomotorie, agresivitatea, furtul, minciuna, fuga, vagabondajul.

În aprecierea acestor tulburări de comportament trebuie să se ţină seama de vârsta şi de nivelul dezvoltării psihice şi sociale a copilului, de condiţiile concrete ale dezvoltării sale (ambianţa socio-familială şi educaţia primită), de intensitatea, frecvenţa, persistenţa şi gradul în care ele afectează adaptarea, dar şi semnificaţia lor socială. Aceste tulburări de comportament se găsesc asociate chiar la acelaşi copil, putând fi determinate de mai mulţi factori, care acţionează simultan sau succesiv.

Se pot întâlni manifestări sau tulburări de comportament întâmplătoare, tranzitorii, dar şi ca o reflectare a unor afecţiuni sau tulburări psihice constituite. În această ultimă situaţie, tulburările de comportament se împart în două grupe: cele cu caracter simptomatic şi cele propriu-zise de comportament.

Tulburările cu caracter simptomatic sunt manifestări care fac parte din tabloul clinic al unor afecţiuni psihice sau neurologice, cum ar fi schizofrenia, oligofrenia, tulburări cerebrale, epilepsia.

În cazul tulburărilor propriu-zise de comportament, manifestările apărute au un caracter de sine stătător. Ele se manifestă în mod direct în raporturile copilului sau adolescentului cu mediul socio-familial.

Instabilitatea psihomotorie

Instabilitatea psihomotorie reprezintă imposibilitatea de a fixa atenţia, de a păstra o atitudine, de a susţine un ritm regulat de activitate, de a reacţiona într-o manieră constantă, de a persevera într-o acţiune întreprinsă.

Instabilitatea psihomotorie este cea mai frecventă şi dificilă modificare întâlnită pentru cei care îndrumă şi educă un copil. La vârstele mici, predomină manifestările pe plan motor şi afectiv, iar la vârstele mai mari sunt prezente inconsecvenţa atitudinilor şi inconştienţa motivaţiilor.

La copil, se acceptă un anumit grad de instabilitate psihomotorie. Aceasta capătă semnificaţie patologică atunci când, prin intensitate, perturbă evident şi constant adaptarea copilului la cerinţele mediului socio-familial, persistă după vârsta de 8-10 ani sau se asociază cu alte manifestări patologice de comportament.

Cauzele care pot fi răspunzătoare de instabilitatea psihomotorie sunt numeroase. Pe primul loc se situează leziunile organice cerebrale (oligofrenie, encefalopatie infantilă, epilepsie, stări toxice), dar şi stările de nelinişte, anxietate, teamă, conflicte intrafamiliale, diferite frustări pot determina un anumit grad de instabilitate psihomotorie.