Mecanismele declanşării diabetului

Diabetul zaharat reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, din cauza complicaţiilor sale şi a frecvenţei în creştere. Se apreciază că în anul 2000, la nivel mondial, numărul total de diabetici era de aproximativ 150 de milioane, iar pentru anul 2025 se preconizează că acest număr va ajunge la 333 de milioane. Acestora li se vor adăuga încă circa 400 de milioane de „prediabetici“, adică subiecţi aflaţi în „antecamera“ bolii, în total aproape 750 de milioane de indivizi.

Diabetul zaharat este o boală caracterizată prin valori anormal de mari ale glicemiei (concentraţia glucozei din sânge). Valoarea normală a glicemiei pe nemâncate (după minimum 8 ore de repaus alimentar) este între 70 şi 110 mg/dl.

Diabetul zaharat se defineşte prin glicemie mai mare sau egală cu 126 mg/dl pe nemâncate sau o glicemie mai mare sau egală cu 200 mg/dl indiferent de momentul recoltării (înainte sau după masă).

Există două tipuri principale de diabet zaharat: diabetul zaharat tip 1, denumit în trecut insulinodependent, şi diabetul zaharat tip 2, denumit şi noninsulinodependent. Acestea sunt, de fapt, două boli deferite ca mecanism de apariţie şi tratament, dar au în comun hiperglicemia şi complicaţiile induse de aceasta.

Diabetul tip 1 se caracterizează prin lipsa absolută a insulinei, ca urmare a distrugerii celulelor beta din pancreas, cele care produc acest hormon. Agresiunea este cauzată de propriului sistem imun, care nu mai recunoaşte aceste celule şi, considerându-le străine, le atacă şi le distruge (cauză autoimună). Pacienţii cu diabet de tip 1 pot avea orice vârstă (de la nou-născut la vârstnic) şi necesită tratament cu insulină pentru supravieţuire. Boala era mortală înainte de 1922, când s-a folosit pentru prima dată insulină în tratament.

Diabetul zaharat tip 2 este mult mai frecvent ca tipul 1, reprezentând peste 90% dintre cazurile de diabet. Caracteristica principală a bolii este insulinorezistenţa, adică un răspuns insuficient al celulelor la acţiunea insulinei, la care se adaugă deficitul relativ de insulină, prin epuizarea celulelor beta pancreatice. Diabetul tip 2 apare ca urmare a unor defecte genetice, care induc blocaje pe calea de acţiune a insulinei. Nu întotdeauna, însă, defectul genetic devine boală, de aceea boala nu apare la toţi descendenţii unui diabetic. Este necesară intervenţia unor factori de mediu, care induc în plus insulinorezistenţa, pentru ca gena să devină boală. Aceşti factori de mediu sunt sedentarismul, excesul ponderal (obezitatea) şi stresul.

Cine riscă să facă boala?

Creşterea frecvenţei bolii este cauzată, în special, de diabetul zaharat tip 2. Risc de diabet zaharat tip 2 prezintă descendenţii diabeticilor, obezii, femeile care au născut copii cu greutate la naştere de peste 4 kg, cei cu glicemie anormală sau toleranţă alterată la glucoză.

Riscul de boală creşte cu vârsta; hipertensivii, cei cu dislipidemie (valori crescute ale grăsimilor din sânge) au cu mai mare probabilitate diabet zaharat tip 2 decât populaţia generală, de aceea trebuie testaţi.

Depistarea precoce a bolii este importantă, pentru că tratamentul corect previne sau întârzie apariţia complicaţiilor, care sunt redutabile şi scurtează viaţa în medie cu 10 ani. Dacă pacientul este descoperit cu diabet zaharat şi glicemia de peste 200 mg/dl înseamnă că boala s-a instalat de câţiva ani şi că vor exista, cu siguranţă, complicaţii.