Medicamente şi leacuri

Aproximativ o treime dintre persoanele cu vârsta de peste 35 de ani prezintă, în grade variabile, leziuni ale cartilajelor articulare. Aceste leziuni, cuprinse în general de diagnosticul de osteoartrite, apar mai frecvent pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, deoarece organismul omului vârstnic produce mai greu ţesuturi noi, iar refacerea cartilajelor este adesea incompletă. În plus, dezechilibrul de la nivelul articulaţiei este complicat şi de existenţa inflamaţiei. De aceea, pentru întârzierea îmbătrânirii şi distrugerii articulaţiei se impune un tratament adecvat al inflamaţiei.

Exagerarea procesului inflamator este cauzat de creşterea activităţii unei enzime numită COX-2. Această enzimă poate fi „potolită“ cu ajutorul unor substanţe naturale sau sintetice. Cea mai cunoscută substanţă este aspirina. Aceasta a fost introdusă în terapie în jurul anului 1900 şi de atunci au fost înghiţite în lumea întreagă peste o mie de miliarde de pastile. Interesant este şi faptul că modul de acţiune al aspirinei a fost descoperit abia după 70 de ani de folosire.

Evident, utilizarea fără discernământ a aspirinei (cantităţi mari pe termen lung) a dus la efecte secundare grave, manifestate prin ulceraţii gastrice şi hemoragii digestive. Ulterior, s-a observat că de fapt există două enzime COX şi activitatea enzimei COX-1 este necesară pentru protecţia stomacului şi a rinichilor. Plecându-se de la această observaţie, s-au dezvoltat inhibitori specifici numai pentru enzima COX-2, numiţi coxibi.

Primite cu entuziasm la început, aceste medicamente şi-au dovedit în timp limitele lor, deoarece, la anumiţi pacienţi, au determinat accidente cardiovasculare, care s-au soldat cu retragerea unora dintre produse de pe piaţă (vezi cazul Vioxx). Aceste reculuri ale noilor substanţe de sinteză au determinat cercetătorii să se gândească la existenţa unor compuşi naturali, care pot acţiona asupra enzimelor amintite. Astfel, ei au început să investigheze care sunt plantele utilizate în medicina tradiţională împotriva simptomelor date de suferinţele articulare. S-a plecat de la ideea că în plantele utilizate tradiţional există principii active care ar putea fi izolate şi apoi sintetizate, devenind astfel „gloanţele magice“ aşteptate de toată lumea. Din păcate, lucrul acesta nu este chiar la îndemână, deoarece biochimia plantelor tradiţionale este foarte complexă şi efectul terapeutic nu se datorează numai uneia dintre substanţele prezente în plantă.

Iată câteva observaţii în sprijinul celor afirmate mai sus:

- ceaiul verde conţine câţiva inhibitori COX-2 foarte activi, printre care şi acidul salicilic, care se găseşte în scoarţa de salcie şi care a stat la baza realizării aspirinei. În ceaiul verde mai există polifenoli dintre care se remarcă apigenina, un inhibitor marcant de COX-2, după cum au raportat cercetătorii din Taiwan. Alte cercetări au identificat în ceaiul verde 51 de compuşi antiinflamatori şi 15 substanţe antiulceroase;

- ghimbirul, o plantă cunoscută şi utilizată încă din antichitate, este considerat, de asemenea, un antiinflamator redutabil. Cercetătorii britanici au identificat până acum în această plantă peste 473 de compuşi, dintre care unii foarte activi. Constituenţii ghimbirului scad febra şi durerea articulară, având, în acelaşi timp, şi efecte antiulceroase. Conţinând melatonină, ghimbirul intervine în reglarea ritmului somn-veghe, iar prin conţinutul enzimatic este un util reglator al digestiei proteinelor.

Complexitatea acestor acţiuni se constituie într-un argument pentru utilizarea plantelor medicinale, fără a considera, însă, că folosirea lor în orice condiţii este total lipsită de riscuri.