Medicina electrică

Când scriu aceste rânduri am în faţă o copie a unei gravuri din 1766 cu titlul de mai sus. Aceasta este una dintre mărturisirile care atestă aplicarea electricităţii în terapeutica medicală începând din secolul al XVIII-lea.

Se cunoaşte că primele generatoare de electricitate, care foloseau discuri de sticlă rotative fuseseră descoperite chiar înainte de 1700. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea au fost făcute cercetări importante, dintre care se remarcă cele ale lui Otto von Guericke (1672) sau cele ale lui Robert Boyle (1675), ultimul fiind şi membru fondator al Royal Society (1662). Aplicaţiile medicale ale acestor descoperiri nu au fost posibile decât după descoperirea buteliei de Leyda (1775), care a condus la stocarea şi transportul energiei electrice statice. Aceasta consta într-o sticlă acoperită pe ambele feţe de un strat metalic - constituind astfel un fel de strămoş al condensatorului electric. Ea se încărca prin cuplarea straturilor metalice la polii unui generator de electricitate. Mai multe astfel de butelii încărcate erau utilizate pentru şedinţe de tratament, curentul electric fiind descărcat la locul dureros sau acolo unde se bănuia a fi sediul unei suferinţe. Descărcările electrice erau, de regulă, însoţite de scântei şi determinau contracţii musculare reflexe, modificări cardio-vasculare şi, adesea, durere şi spaimă. Oricum, totul constituia un tablou impresionant. Cunoştinţele acumulate în domeniul utilizării curentului electric în terapia medicală au fost sintetizate într-o carte publicată în 1766, de către Johann Gottfieb Schäffer, intitulată „Medicina electrică sau forţa şi efectul electricităţii asupra corpului uman şi a bolilor“. Acest autor era biolog şi medic şi utiliza terapia cu „scântei electrice“ pentru a trata boli în care existau durere şi/sau paralizie. Mai mult, el informează despre încercări de utilizare medicală a fulgerului, din timpul furtunilor, când se utilizau fire metalice care conduceau curentul de pe acoperiş la bolnav. Unele dintre aceste tentative „terapeutice“ s-au soldat cu decesul pacientului, al doctorului sau a amândorura.

Utilizări ale electroterapiei

Se utiliza în acea vreme electroterapia nu numai în paralizii, ci şi în artrite, reumatism, gută, dureri de cap, crampe şi accidente vasculare cerebrale (apoplexie). La unii pacienţi, rezultatele erau immediate, la alţii se aplicau mai multe şedinţe de electroterapie, uneori cu rezultate notabile. Aceste tehnici au continuat să se dezvolte şi în secolele următoare. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea celebrul medic parizian Jean-Martin Charcot folosea un motor cu abur pentru a produce electricitatea necesară pentru terapia cu electroşoc a pacienţilor psihiatrici. În secolul XX, electroterapia a fost perfecţionată continuu, efectul stimulator sau de încălzire a ţesuturilor având rolul de a restabili potenţialul normal al membranei celulare şi de a influenţa reparaţia şi creşterea tisulară. Ca orice metodă de terapie, electroterapia antialgică este mai eficientă atunci când se cunoaşte tipul de durere, pentru că se poate alege forma cea mai potrivită de curent şi aplicarea correctă a procedurii. Astfel, pentru terapia diferitelor tipuri de dureri se pot utiliza:

- curentul galvanic (în reumatism, sechele posttraumatice etc.);

- curenţii de joasă frecvenţă (dureri neuropatice, reumatologie);

- curenţii de medie frecvenţă (artrite, mialgii, anexite etc.);

- curenţii de înaltă frecvenţă (afecţiuni inflamatorii cronice, contracturi musculare vechi).

De altfel, metoda stimulării nervoase electrice transcutane (TENS) este una dintre cele mai utilizate metode de terapie a durerii, dispozitive de acest fel fiind la îndemâna oricărui medic de familie, deoarece se manipulează uşor şi au un preţ acceptabil.